din cioburi
Nu am fost născut Om, eram o mirare
de cristal, fără umbre
doar sunet înalt
Nu știu, ah, dacă aș ști
cine, cum și de ce a spart oul mirării și iată-mă
plângând
pe dinăuntru adun apusa splendoare
din cioburi
ce trup aproximativ am strâns până azi
și de câte ori am luat-o de la capăt, voi nu credeți!
Nimeni nu-mi dădu vreun încotro măcar
unde să-mi lipesc o latură, unde cealaltă, cealaltă
și tot așa
nu voi reuși niciodată, mi se preling printre degete
cioburi din întâiul mine, ah, de l-aș prinde
pe acela care a înfășurat în suspin cheia-măsură
și a dat cu ea de pământ
o a doua oară!
o a doua oară?
Nu, era ecoul sau
ce a mai rămas din sunetul acela înalt.
poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre sunet, poezii despre înălțime, poezii despre prezent, poezii despre naștere sau poezii despre degete
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.