Se uită Dumnezeu la noi...
Ne mor copii, ce trist... a câta oară
Tot punem lacrimi peste vieți pierdute?
De sub durerea lor, parcă tăcute,
Cuvintele... nu știu nici să mai doară.
Ii plângem azi, iertăm... ș-apoi tăcerea
S-așterne peste noi ca un blestem;
O letargie, din care nu putem
Să mai ieșim, să ne-alungăm durerea.
Și lângă noi... o moarte blestemată,
Răsare, precum pirul, peste tot.
Nemernici, o hrănesc atât cât pot,
Cu lăcomia lor.. nemăsurată.
Se uită Dumnezeu... și nu-nțelege,
Ce s-a-ntâmplat? Sub care legământ,
Robiți durerii, îi ducem în mormânt
Intr-o tăcere mută? Care lege...
Dă dreptul să luăm vieți nevinovate?
Să ne hrănim cu ele, neputința...
Sfidăndu-ne și teama și conștiința,
Că vom plăti, odată, pentru toate.
poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre tăcere
- poezii despre moarte
- poezii despre durere
- poezii despre viață
- poezii despre tristețe
- poezii despre religie
- poezii despre prezent
- poezii despre plâns
- poezii despre plată
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.