Tristeţea pierdută

Pânze de amurg vin pe geana zării,
Forfota se-mbată din pocal de stea.
Seara rozalie peste buza mării
Fâlfâind din aripi alene venea.

Umbre minunate se învârt în aer,
Alte labirinturi se deschid în nou,
Viaţa ei trecută e închisă în caier
Şi bătută-n cuie undeva-n cavou!

Fremătând în zare asfinţitul arde,
Bucuria-i mugur pe un ram de vis.
Ea, prin sine fuge ca pe bulevarde
Uitând ce-nseamnă numele abis!

Zorii de mătase ai descătuşării
Îi răsar în suflet pe albastre punţi,
Fremătă şi râul în argintul verii
Izvorât pe buza stâncilor din munţi.

S-a trezit la viaţă, totu-i sfânt şi bine
Se aprinde-n suflet dorul de înalt;
Cântecul iubirii se întrecea pe sine
Scos din lira-i verde de un nou Herald.

Umbre de-ntuneric i-au fugit din cale,
Soarele-n căpăstru îl scoate din nori,
Mii de flori aşează pe întinsa vale
Şi din zări îşi cheamă hoarda de cocori!

Cheamă primăvara cu roza-i trăire;
Fâlfâie albastrul din Voroneţ tras,
Iar azurul vesel făcând pomenire
Îşi cântă tristeţea la iconostas!

Bună dimineaţa, soarelui îi zice
Florilor devreme deşteptarea dă.
Se ridică tandră ca un mac prin spice
La izvorul vieţii în parfumuri stă!

Of! albastră viaţă în ram mugurită,
Of! izvoare roze scăldate-n câmpii,
Voi primiţi în braţe luna aurită
Când albă trimite razele ei vii!

Pline de înţelesuri zările se avântă,
N-o mai doare astăzi timpul ce trecu
Inima-n petale de roze cuvântă.
Să vină deasupra-i curcubeul vru!

A plecat necazul singur pe cărare
Şi peste tristeţe zările au nins,
Pentru totdeauna liliacu-n floare
Şi-n înflăcărare iarăşi este prins!

Plină de iubire, cu visele-n urcare,
Ca o fetişcană sare într-un picior.
Cu,, Bună dimineaţa" salută o floare
Ce-şi spală petala-n apa de izvor!

Nicio mărginire nu mai are margini,
Formele de forme văduvite sunt;
Fâşii de lumină încărcate-n sarcini
Toarnă mierea lunii rece pe pământ!

Eu, venit din ocnă, nu o pot distinge
De Luna adevărată, că erau la fel.
Cineva din ceruri, soarele ca minge
Mi-l aruncă-n braţe ca pe clopoţel.

Inima în flăcări doruri multe cere,
Feriga mi-ajunge să-ncropesc un pat.
După ce ulciorul i-am umplut cu miere
Soarele, ca minge, tot ei i l-am dat!

poezie de Nicolae Rolea din Mi-e dor de cineva ca tine (10 decembrie 2011)
Adăugat de Nicolae Rolea
Votează! | Copiază!