Peter Quince la clavir
I
La fel cum degetele mele apăsând aceste clape
Fac muzică, aceleași sunete-ale sinelui
Fac, de asemeni, muzică în spiritul meu.
Asta înseamnă că muzica este emoție, nu sunet;
Și astfel, ceea ce eu simt acum,
Aici, în această cameră, dorindu-te,
Gândindu-mă la rochia ta în nuanțe de-albastru,
Este muzică. Reamintește acel fior
Trezit în bătrâni de Suzana,
De acea seară verde, caldă și clară,
Când ea se îmbăia în nemișcarea atentă-a grădinii, în vreme ce
Bătrânii cu ochi congestionați, pândind-o, simțeau
În esența profundă- a ființei lor vibrând
Corzi fermecate, iar strunele ciupite
Pulsau înălțând fragede osanale.
II
În apa aceea verde, caldă și clară,
Stătea Suzana.
Ea simțea freamătul strunelor
Și imagini ascunse
I se revelau.
Prea plinul acelor linii melodice
A smuls din pieptul ei un oftat.
Stătea așezată pe lespedea băii,
În răcoarea
Unor emoții demult trecute.
Prin frunze, răzbătea
Roua
Unui vechi entuziasm.
A pășit prin iarbă,
Încă tremurând.
Adierele vântului erau slujitoarele ei,
Care o urmau timid
Aducându-i șalurile mătăsoase
Încă fluturânde.
O respirație atingân mâna
A amuțit zgomotele nopții.
S-a întors
Un talger a răsunat
În mijocul cornurilor bubuitoare.
III
Imediat, cu-n zgomot ca acela făcut de tamburine,
Au apărut însoțitoarele ei bizantine.
Erau contrariate de țipetele Suzanei, sub luna plină,
Împotriva bătrânilor prezenți acolo, în grădină;
Iar respirația, șoaptele lor repezi și moi,
Aminteau de o salcie bătută de ploi.
Lumina lampilor ridicate de ei, anonimă,
A dezvăluit-o pe Suzana goală ca o știmă.
Și atunci, necredincioasele bizantine
Au fugit cu-n zgomot ca acela făcut de tamburine.
IV
În minte frumusețea este trecătoare
O trecere fulgurantă dinspre azi spre mâine,
Dar în carne este nemuritoare.
Trupul moare; frumusețea trupului rămâne.
Astfel, mor serile alunecând ușor prin verde,
O undă nesfârșită curgând mereu spre-a nu se pierde.
Astfel, mor grădinile, respirația lor smerită mirosind
Deja a iarnă, regretând, privind înapoi cu jind.
Astfel, mor fecioarele, întru-această celebrare-anume,
Mereu proaspătă,-a corului tuturor fecioarelor din lume.
Muzica Suzanei a atins corzile nerușinării
Acelor bătrâni cu păr alb, dar, scăpând din plasa nopții,
În urmă nu a rămas decât gunoiul Morții.
Acum, în imortalitatea-i, îndepărtată și suavă,
Cântă la vioara transparentă a propriei memorii,
Eliberând un permanent psalm de slavă.
poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre muzică
- poezii despre moarte
- poezii despre bătrânețe
- poezii despre virginitate
- poezii despre seară
- poezii despre lumină
- poezii despre vânt
- poezii despre vioară
- poezii despre viitor
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.
Unele dintre comentariile pe care le-ați adăugat în ultima lună au fost eliminate, nerespectând Regulamentul. Pentru a evita o suspendare a dreptului de a scrie comentarii, este recomandat să respectați regulile și să nu vă angrenați în certuri sau alte discuții care derapează.