Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Floarea de colț

***
Există pietre
ce păstrează căldură
și una dintre pietre
sunt eu.

***
Am zidit pădurea
în toată inima mea,
înțelegând tulburarea frunzei
peste grija sufletului.

Straja ochilor stropește rouă.

Rodul luminii
din pântece curat
înalță adăpost cerbilor
și-n pustiul neumblat și fără apă
călăuzesc corăbii.

***
Adu-mi aminte de moarte,
de puterea nebiruită,
gândul cel tainic,
iubirea
m-a cunoscut pe mine!

***
Încearcă și înțelege cărările mele,
am auzit un cântec
adormind moartea fără de trup,
trec pragul faptelor bune
spre necuprins
vifor de gânduri.

***
Cu buzele de tină ai ucis
mângâierea celui ce plânge
mai presus de cuget
cuvântul...

***
Ca un animal fără glas
sufletul tău a găsit ogor.

Deschide inima mea și va curge sânge.
deschide inima ta și va curge cenușă.

***
Poetul simte ora morții fără groapă.
Femeie,
gustul nudului de grâu
spălat în prea multe ape;

Ce pasăre înaintea zorilor
adună noaptea-n aripi?
O, tinerețe! Oprește-ți răsuflarea
asupra cuvântului: Femeie!
Numai poetul își poate rezerva astfel
solemnitatea lucrurilor.

***
Strâmte-s potecile pe ape
și strâmte corăbii mai sunt,
nu-i loc pentru toți...

Cine va urca la formă și chip
după-mplinirea Poetului.

***
Pescărușul rănit
frânge nisipul sub ploi,
aceste lacrimi erau ale mele,
erau o răcoare,
o paradă de cai în deșert
ca o nuntă de lucruri
în patul celei mai frumoase femei...

Poetul renaște iubirea.

***
Am poftit să-ngenunchez
la vorbe fără de greșeală;

Slăvită fie lacrima
și binele și cumpătarea mâinilor.
Despre om pofteam să spun
și neodihna frunzelor să depăn
într-o urcare-naltă.

***
Iată picioarele mele,
iată palmele,
iată buzele,
iată pieptul și sufletul meu –
Tu nu ești nimic!

Din pur egoism ai devenit
fruct,
singura faptă bună a fost
cuvântul.

***
Nu-i de ajuns să deslușești un prieten,
cu o singură pală, vântul
prăbușeșete castelul de nisip,
refluxul în adâncul lucrurilor
cu un singur val, clădește
cimitire de scoici.

Intrare spre țărm are imensul
un dublu sens de foc, o vatră răvășită,
un vânt sau o povară,
o vârstă ce nu iartă,
un spin, un adăpost.

Doar valul ce contra morții lupt㠖
Omul!

***
Astfel cerul născut
și Eu
Voi, cei de mâine, viitoare dureri.
Poate-ntr-o seară fără făclii
cu smerenie la izvoarele vorbei
în plăcerea lucrurilor veți săpa,
uitând, poate, urmele apei.

***
O, voi, uitați de mine
înaintați spre însuși faptul –
Abia dacă inima își mai dorește un trup,
pământul un alt pământ,
durerea o altă durere,
numește lucrul
și însuși va începe să cânte!

***
În fața semenilor
lacrimile
bătrâne și vechi de zile
coboară pe pământul
tatălui meu,
moartea a săpat cărări
pe care ochiul nu le-a cunoscut
dar eu am ajuns pe stânci
floare de colț
la izvoarele vorbei.

***
Întunericul a pus hotar
și cercetează adâncul
sfredelind stânca
ascunsă-n lumină,
durerea ochilor află
cumpătarea vântului
și zbuciumul nu schimbă
legea lacrimilor.

***
Genele aurorei au văzut
pântecele ce m-a zămislit,
n-a ascuns durerea ochilor
stelele revărsatului
au stropit rouă
peste stânca
netocmită și goală.

Gemetele ei au fost
pâinea mea
rădăcină de pom
lângă izvor.

***
Căprioara slobodă,
sapă cărări pădurii
ochii ei rostesc
graiuri minunate.

Ochiul vulturului
nu le-a cunoscut
nu s-au strecurat
până aici
fiare de pradă.

Străin și pribeag
cu picioarele goale
trec râuri,
chemarea cerbului
pătrunde până la mine
zbucium fugar.

***
Pe trupul meu, Mama,
a țesut o pânză,
picioarele le-a vârât în țărână
și chipul s-a înroșit
de lacrimi.

Lumina acoperă în beznă,
casa tatălui meu
umbra morții s-a cuibărit
sub pleoapele mele.

Rădăcina se usucă-n pământ
și ramurile lui se veștejesc afară,
sufletul desprinde
bucată cu bucată
vorbele mele
adăpate pe veci
într-o stâncă.

***
O șoaptă pătrunde –
Vorbele mele nu pot fi schimbate
cu bulgări de aur –

Porunca buzelor
înăbușă suspinele,
obosiți ne culcăm în țărână
și tragem un cerc pe suprafața apelor
hotar între lumină și întuneric.

Din locuința morților, păcătoșii
ne sorb apele zăpezilor topite
nu au veștmânt să se-nvelească,
i-am pierdut în amurgul zilei
spânzurând peste noapte
gemetele lor.

O, voi, prieteni
mistuiți de căldură
răscoliți izvoarele apelor
și din adânc
scoateți afară lumina.

***
Din locul unde eram
nu mai sunt,
vântul de la răsărit
l-a spulberat.

În puterea nopții
trupul meu
nu se mai culcă,
brațul slăbit
s-a subțiat ca umbra
gura închide apele în nori
și norii se rup sub greutatea apelor.
Limba străpunge
șarpele fugar
la dreapta
la stânga.

Vorbele tremură sub pământ
deschid ochii
și nu mai sunt.

***
Lumina hoinarului se stinge,
steaua polară nu-i mai strălucește,
și-a prins piciorul în laț
și se plimbă în rețeaua de ochiuri.

Dezgustat de mâncare
nu mai poftește
bucate mai bune,
istovit de sete
străbate pâraie
pe urmele lui înaintează
haite de lupi.

Vorbesc în vis
vedeniile nopții.

Ploaia mă udă la piele,
oasele sunt arse de frig,
strâng în brațe o stâncă
sub aripă de vultur.

***
Înfometat duc snopi în spinare,
sunt roditor
în pământul suferințelor
ziua sunt mistuit de căldură
și frigul din noapte
nu lipește somnul de ochii mei.

Sunt prea ușori
bulgării pământului
călcăm peste ei,
bat anii la ușă
și inima se rușinează,
numărăm pașii noilor născuți.

Voi adormi pe stânci
împrăștiind cenușă pe lângă ape
să cadă rouă
peste rănile noastre.

***
Vicleanul măsoară pământul
și fură hotare de țarini,
fățarnic prepară sub limbă
venin de năpârc㠖

Fiarele sălbatice
nu mai găsesc pradă,
asinul ajuns-a fiară
în turma de oi.

Se-ntinde miazănoaptea
peste pântecele Mamei,
suflete rănite cer ajutor
urechea dorește cuvântul
precum cerul azurul.

Ridic din pulbere trupul
pe o stâncă de pace
mâinile vor da înapoi
tot ce au luat cu forța.

***
Mă vreau mai tânăr
cu încă un veac,
să întrebe prietenii de atunci:
De unde vii și unde pleci
și să răspund:
Sunt pomul răsădit lângă izvoare
urmașul celor ce au murit
și tatăl celor care vin
din trupul meu se nasc și mor.

Plângând mă vor ruga:
să nu mai pleci
ci să rămâi,
avem câmpii
și lanuri întinse
și turme mai bogate.

Vă mulțumesc prieteni
acuma plec
iar dorul de stăruie în voi
pe stânci îl veți afla.

***
Glasul fraților mei strigă,
au deschis gură la rădăcina fântânii
ochii i-au făcut stele
în ținuturile sterpe trupurile lor
întind mâinile-nfrunzite spre nori.

Tânăr eram între frații mei
zbuciumat și hoinar
în zori mă vor căuta
să nu grăiască buzele mele
gând de răzbunare...

La sân am ținut ascunse cuvintele lor.

***
Fiii oamenilor au vânat sufletul meu
și oasele s-au tulburat,
i-am mângâiat
și nu-și credeau ochilor,
surâsul meu
nu i-a lăsat să mă piardă.

Grăiește inima lucruri omenești
printre cuvinte
buzele au păzit căi aspre
la loc de câmpie a zămislit Mama
o inimă înălțată pe piatră.

***
Prin foc și prin apă
am scos la odihnă trupul
foame mi-a fost
și am semănat țărâna,
sete mi-a fost
și am săpat în piatră,
robul cuvintelor sunt
și piatra și țărâna
au ascultat de mine.

Veniți prieteni în grădina mea
ulcelele cu vin
atârnă în viță.

***
Zidite corăbii umblă
să se joace pe mare,
ochii dezleagă izvoare de apă
pentru cei ce dorm,
slobozite de suferințe
sufletele lor în sălcii
au atârnat harpe pentru noi.

***
În fundul mării
adâncu-acoperă fântâna,
grădina lăsată celor vii
e stearpă și uscată,
iar ceru-și vinde trupul
pământului sărat
neputința însăși prin vânt
se dă de gol...

Făcut-am din lacrime pâraie
și ochii lacuri de munte,
din glasul lor
se va sătura pământul.

***
Nu erau izvoare
atunci când m-am născut,
gura mea ramură de pom roditor
s-a revărsat peste piatră
să-și potolescă setea.

Dacă tac
neliniștea nu se depărtează de mine,
dacă vorbesc
sufletul nu se liniștește.

Cărările lumii sunt drepte
limba s-a făcut trestie iscusită,
inima arde și nu vrea să plângă
peste cuvinte.

***
Se sting nepricepuții și orbii,
anii s-au subțiat
ca pânza unui păianjen
pribegit-am pentru neliniștea
inimii tale
ca o pasăre singuratică pe ram.

Neodihna a stat înaintea ochilor
năvălind asupra-mi ca un războinic.
Brațul care a slăbit
nu poate înnăbuși suspinele,
lumina stă spânzurată deasupra stâlpului
de la căpătâiul tatălui meu...

În fiecare noapte o zi
Poetul se culcă târziu
mâncând pâinea durerii.

***
Neadevărul se rupe ca un ram uscat,
vinovații calcă nădejdea în picioare
și pândesc amurgul luminii
poftesc voia trupului
după pofta inimii.
Se cutremură adâncimea
și înălțimea iubirii.

Am păzit nevoia cuvântului
lăsând ușă deschisă apelor
până la sufletul meu.

***
Ospătați-vă din neliniștea mea,
înțelepții mor în pământul celor vii
întru răscumpărarea celor dobândite.

Piatra nebăgată în seamă
luminează cărările mele.

***
Din prima zi
când m-am născut,
hoinar îmi căutam o casă
și am durat-o lângă ape.

Trecut-au bivoli negri
și trupu-mi l-au înecat în mâl.
Mamă,
când mă nasc din nou
tu, casă te înalți
pe stânci...

***
Umbre colindă pe sus
și nu îndrăznesc să coboare.

În fiecare an
o pasăre de pradă
vine și-mi sfârtecă trupul
ecoul durerii retează văzduhul
sângele coboară netezindu-mi calea
nepoftiții cu lupii s-au făcut frați.

Către voi strigătul meu
se îndreaptă să înalțe ce este drept,
ajuns-a lacrimile zăpadă...

***
Florile visate nu mor,
picioarele m-au purtat lângă izvoare
împovărat sub gândul de casă
gura deschis-a dorului fântână
hrănind suflete-nsetate
înțelepciunea să nu-și cunoască apusul.

Sângele meu
invadează adâncul.

***
Clepsidră vie în deșert,
cumpăna fântânii
stă cruce deasupra crucii
desfăcând izvoarele adâncului.

A crescut pustiul până la mine
și caut în sus, în jos
la dreapta, la stânga
iar margini nu-i găsesc...

***
Îmbătrânit-au zilele și anii,
algele mării au ridicat un pat
toată făptura suspină și are dureri
trecând prin strâmtorile sorții.

Nevoia să respir
s-a născut dintr-un înalt
din capătul lumii vin
să caut un colț de verdeață
în mine.

***
Cei răi rămân în noapte
pe fundul prăpastiei,
umbra ascunde fața soarelui
s-au rătăcit apele și s-au întărit în piatră
pleoapele înaintea ochilor s-au făcut sloi
pomii n-au apucat să vadă lumina.

Închideți porțile
și îmbrăcați-vă în alb
iată eu plec să urc înălțimea
n-a fost zadarnic cuvântul.

***
Buzele grâului m-au sărutat,
ochii au văzut pâinea durerii
făclia mâinilor au hrănit
suflete flămânde.

Setea a prins trupului aripi
și a luat câmpia în spinare
înălțând-o să sprijine cerul
să secer cu privirea stele.

***
Picioarele alunecă spre groapă,
iarba pictează câmpia
și sângele nu are culoare
în ochiul penelului s-a stins lumina
moartea seceră fruze
ajuns-a bufnița privighetoare.

Înaintea mea s-au sculat zorile
să curețe fântâna
aruncând un pumn de nisip
în rănile mele.

***
Pietrele șlefuite de ani
oglindesc lumina tăcerii
zeul cel rău ascute sabia neagră
să lucreze grădina.

Bate la ușă un vânt
cu plete de frunze furate
pereții mă închid într-un unghi
laturi înalte de strigăt
din lut de fecioare.

***
Fiecare măr este un trup spânzurat...
După gratiile frunzelor
rănile copacilor ridică vaier
mai trist decât noaptea
în sanctuarul grădinii se culcă un vierme.

Privesc prin fereastră singurătatea omului
și laud zăpada
la capătul veghei plătesc un obol
moara uitării macină sânge.

***
Un om doborât de vânt
își ascunde fruntea în țărână
necunoscut potrivnic
nu-și ridică în zadar biciul
teama se scurge prin sânge.

Trup nou ridica-voi pe stâncă
din ape curate
o altă mișcare de spații
și alte sensuri de lucruri,
Poetul cântă virgine tărâmuri.

***
O, spre alte izvoare se îndreaptă
sămânța din ierburi
prea multe reptile
pe flori varsă venin
cad în capcane păsări...

Pasărea Ibis a fost pentru mine
făclia gândului
din toate cuvintele bune
vouă vă las să rodeasc㠖
Cuvântul.

***
Au furat lumina din casă
hoinarii nopților mele
pustiul străzilor mă cheamă
s-atârn felinare la geamuri.

Se pierd urme-n zăpadă
și moartea mă poartă în spate
uitații strigă din groapă;
frigul pătruns-a în oase.

Ajuns-a stânca din cale
muntele uitării...

***
Cerne prin mine
lumină și umbră
lutul de început.

poezie de din Floare de colț
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

 

Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.


Comentariu

Numele (obligatoriu)

Adresa de e-mail (nu e publicată, este important să fie scrisă corect)

Dacă ai cont în Forum, este valabil și pentru comentarii sau alte facilități. Autentificare »

Comentariul trebuie să aibă un ton civilizat și să se refere la subiectul citatului, altfel va fi șters. Pentru mai multe informații despre criteriile pe care trebuie să le respecte comentariile, citiți Regulamentul.

Pentru a discuta despre alte lucruri decât cele care respectă tematica acestei pagini, se poate deschide un subiect în Forum.


Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Cineva are nevoie de răspunsul tău: De ce în desenele animate, spălatul după urechi este ceva neplăcut? Fii primul care răspunde!
Direcționează
2%
către Asociația Culturală Citatepedia!

Citește detalii »

Discuții similare în Forum

Mai multe în Forum »

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!