Robbie şi Maroony

Sunt încă o copilă, rău şi atât de rău, de rău brunetă,
născută crud o iarnă grea, din părăsita o grea mamă
frumoasă, culmea albinoasă, o blondă şic, un pic egretă
cu ceva bej-maron în păr, pe cap, mai mult pe coamă...
şi-am ochii vii alb cu piper, ieşiţi un pic, de expresivi,
şi-am şi cravată şi de aceea-i de sunt aşa de apreciată...
nu doar că nu-mi plac hoinăreli şi nici masculii posesivi,
dar şi că ascult mereu, cuminte, cu cap şi mintea aplecată,
la orişice cuvânt ce simt şi-aş şti că mi-este adresat...
se pare firea care-o am încântă mulţi, pe gazde, o lume,
chiar zvăpăiată de-s în braţe, că n-am avut niciun dresat
şi totuşi ştiu deja o groază; străini, părinţi şi atâtea nume....

... Stai, sunt şi eu, ciocolatiu-nchis pe botul meu de faţă,
născut la fel pe-un frig năprasnic, ce l-am memorie în minte,
rămas la fel, orfan de mic, când mai sugeam, oh, ce mai viaţă,
de mic copil cu bunul simţ, timid, alert, dar şi cuminte...
iubesc nespus pe sora-mi Robbie, părinţii mei cei adoptivi
-că nici în minte n-am de-un tată, seamăn şi dacă o fi fost,
c-aşa se-ntâmplă printre-ai noştri, egoişti, trecători parşivi,
doar încurcând femele-n cicluri, aşa ca să le strice rost-
pe mama adoptivă... în plus cu lapte zi de zi, în seringă,
când încă n-aveam niciun dinte şi m-a învăţat numai iubire,
cu caldul de piept, cuvinte dragi, pătuţ făcut cum o carlingă
să nu cumva să îngheţ, din pleduri... mirosu-i iz... ce amintire!

Şi atât de fericiţi eram, din gesturi, vorbe de prisos,
doar veseli, sprinteni amândoi, lăsând doar timpul să aştepte;
iubire s-ai, să dai cinstit, de vrei din minimul prinos,
credinţă, nu din şcoli deşarte, ci de-nvăţatul de pe trepte...
dat dragoste, nu recompensă, încă de mici, dar devotaţi,
c-aveam, se pare-n sânge, în spirit, că mic este iubit de mare,
că lumea-i plină de mult rău, duşmani, de atâţi destrăbălaţi...
... O zi aiurea, piaza rea ne-a rupt din veşnica visare
de viitor, ce-l câştigasem demult, părea prestabilit,
când neştiut a luat-o o zi, pe Robbie, în braţele lui, tânăr
şi schimb de loc, la altul nou, părea uşor... Ne-am păcălit!...
Mă părăsind cu ochii umezi, doar lăcrimând pe un alt umăr...

Nici rugile ardente, mute, n-au fost 'ndeajuns ca frate-soră,
rupţi, doi, dureri s-oprească în pieptul smuls ca şi din mine,
că nimeni n-a văzut tristeţi, în amurg de prea târzie oră,
când cald nu mai simţeam nicicum, n-aveam nici sângele în vine;
mi se topise suflet tot, eram doar fratele stingher...
nici masă n-am vrut să mă-ncânte, am rămas singurul şi trist,
zile la rând, nopţi nedormite, cu ochii duşi doar înspre cer,
tot în suspine, că oh noi n-avem, nu ştim dacă există Christ...
... dar aud voci şi-un sunet drag, mie-mi apare, un cunoscut;
o văd pa sora mea cea scumpă, se ghemuind în braţe; a adus-o,
cel ce deunăzi doar o luase... slăbită, ochi duşi, "râs" dispărut
şi toată grija, acum, purtată în zadar a fost, noaptea a răpus-o!...

Nici plâns nu am şi-aşa-s mic şi nu mă simt că-s aşa moale,
pe zi ce trece tot mă pierd, parc-aş avea şi eu ceva;
i-aud vorbind să-mi facă multe, că-i rău de boli ce dau târcoale
şi-s tot mai slab, de abia mai văd pe-ai mei cei dragi, ori careva...
ce-mi strigă surd, cu glasu-n tremur şi-i aşa cald, cad din picioare,
întins stau, vlagă dusă; negru e tot mai dens, îs doar imagini
şi mi-este atâta de târziu... pe soră o văd, plâng, e înserare...
... sunt eu acum, cel care scriu, mâzgălesc lacrimi printre pagini,
un manuscris de căţeluşi, pierduţi nedrept; i-am stând pe scoarţă
şi-n inimă, că îmi bat cu mine, îi am chiar trup de-or vrea, cât sunt,
lipiţi etern cât voi mai fi înspre neaşteptata moarte, hoaţă
ieşită din hazard, să poarte sublim în neant, de-un crud pământ...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 ianuarie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!