O, tempora...

Câtă valoare am cunoscut
Câtă cinste, cultură
Şi cât de patriot şi eu am fost,
Mai sunt...
Pe timpul când n-a fost numai avut,
Nu se vorbea-n doi bobi pe arătură,
Biserica nu era doar zi de post
Şi era vorba... un cuvânt!

Ah, ce ruşine aveam,
Roşeam adese
La văz de-o fată ca o floare,
Tot timidă, fină,
Sau pentr-o notă proastă, dacă luam...
Când mama, pentru soră, pregătise zestre
Şi vizita la rude era sărbătoare...
Şi nici maşina nu era... străină!

Toceam s-ajung mai sus,
C-aşa doreau şi-ai mei,
Să se mândrească ei şi-o-ntreagă ţară
C-am ajuns cineva...
Iar titlul, de licenţă, nu era simplu presupus,
Profesori erau castă, nu nişte farisei...
Iar hoţi, doar prezumaţi, nu mai stăteau... pe-afară!

A fost timpul mai sfânt,
Încă demult
Parcă şi lumea era mai curată,
Mai cu stil...
Pe timpul când un rege ne iubea pe noi, pământ,
Sau mai-nainte mult,
C-o ţară răsculată
De adevărat... nu doar un şpil!

Nu se dansa în pinguin pe stradă
Şi respectam bun, rău,
Pe cel ales de noi,
Fără injurii grosolane...
C-aveam o educaţie bravadă,
De mult bun gust, nu golul, hău,
Motivând false –meritat- nevoi...
Munceam... neaşteptând plocoane!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (29 septembrie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!