Superbă ideea lui Țuțea,
Dar și comentariul d-lui Ariton
este superb.
Am sesizat imediat
simpatia acestuia
pentru dreapta creștină
și Căpitan.
Intuiesc șicanele comuniste ulterioare,
deși n-am apucat să citesc capitolul
cu lupta anticomunistă a d-lui Ariton.
Toate astea mă fac să regret
unele afirmații ale mele,
mai precis tonul lor,
exagerat de mușcător.
Dar eu sunt Bulă.
Joc rolul bufonului cult,
trebuie să fac neapărat
să râdă
intelectualitatea progresistă
de la orațe și sate.
Dl. Ariton are o mare profunzime,
iar în știință
face un lucru extraordinar:
QUIJOTIZEAZĂ!
Acest verb superb (quijotizar)
a fost introdus de Miguel de Unamuno,
unul din marii exegeți ai lui Don Quijote.
Unamuno demonstează clar
că eroul lui Cervantes
nu este nici pe departe un personaj de comedie.
Numai proștii
au râs, râd și vor râde mereu
de năstrușnicele "hazanas"
ale bătrânului cavaler rătăcitor.
Arhetip uriaș,
Don Qujote este unul din cele mai nobile
și mai tragice personaje
ale literaturii universale.
Mai în glumă,
mai în serios,
el arată lumii
fețe nevăzute și nebănuite
ale acesteia,
cu o încărcătură poetică gigantică.
Trebuie să ai inimă sfântă de poet,
pentru a vedea coiful lui Mandrino,
acolo unde orice licențiat din Salamanca
vede doar un banal lighienaș de bărbier...
Firește,
toată mediocritatea relativ întreagă la minte
a râs și va râde de viziunile lui Don Qujote,
socotindu-le nebunii.
Chiar și Sancho,
de la înălțimea măgarului său,
la început nu înțelege idealurile stăpânului.
Dar în final se întâmplă ceva uluitor.
Lumea inteligentă și cu bun simț
se lasă sedusă de fantasmele cavalerului.
Sancho crede că va fi guvernatorul
unei insule nedescoperite încă,
crede în Lemnopiron,
crede în uriașii cu brațe lungi,
care numai celor proști
le apar sub forma unor mori de vânt.
Când scriu aceste rânduri
am lacrimi în ochi.
Îmi pare sincer rău
că pământul e rotund.
Că visăm la nemurire
călare pe o minge de piatră
care se învârte bezmetică prin spațiu.
O, unde e pământul sfânt
al copilăriei mele
plat și stabil,
sub coviltirul albastru al cerului?
Unde e soarele acela pur și prietenos,
rotund ca o monedă de aur,
care răsărea regulat,
ridicându-se din pădure
după cum îi cântau cocoșii?
Unii vor râde,
dar eu niciodată n-am vorbit
mai serios ca acum.
Văd în ochii d-lui Ariton
candoarea nobilă,
seninătatea înălțătoare și pură
a lui Don Quijote...
Când m-a descoperit la Comentarii
i-a făcut plăcere să creadă
că sunt un Cavaler al Înțelepciunii Sublime.
Deși, cred eu,
bănuia că sunt unul din catârgiii glumeți,
unul din veselii negustori de porci
din lumea pestriță a lui Cervantes.
Și-a deschis sufletul în fața mea.
L-am ascultat atent,
după care i-am smuls coiful superb
și i l-am aruncat în țărână,
spunându-i brutal:
"Prietene, acesta e doar un lighean!"
După care am râs discret,
împreună cu liota mea de academicieni,
fabricați la Ștefan Gheorghiu.
Dar El mi-a mulțumit, totuși.
Și-a luat ligheanul de jos.
Și l-a pus pe cap și a plecat mai departe
prin lumea incredibilă a plăsmuirilor sale.
Iar eu am rămas stingher,
cu un teanc de diplome în mână.
Îl privesc cum se duce.
Și,
în măsura în care se îndepărtează,
paradoxal,
îmi pare tot mai mare,
îmi pare un uriaș din timpurile imemoriale.
Pe capul Său,
ligheanul seamănă tot mai mult
cu un coif.
Încep
să nu mai am dubii.
E Coiful lui Mandrino... |
Nu cunoaștem unde a fost publicat prima dată acest citat. Dacă știi, poți trimite o semnalare.