Într-o zi şi-a dat seama că atmosfera verde de acolo nu era rece şi a auzit nişte sunete frumoase, deşi disonante, scoase de instrumente de suflat. S-a oprit pe un coridor şi a ascultat. Pentru prima dată, a izbutit să-şi stăpânească teama şi a dorit să meargă mai departe. Locul era ademenitor. Era o boltă mare, roşiatică, având la partea de sus un fel de coş de fum. A ajuns la el fără dificultate şi a continuat explorarea în sus la fel de uşor de parcă ar fi mers normal. Ceva delicat ca o iarbă invizibilă îi mângâia obrajii şi picioarele goale. Braţele şi le pierduse pe undeva şi nu putea să le mai găsească, dar nu-i păsa. A traversat un curs de apă surâzător şi a ajuns la un ţărm de purpură.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!