Cântul XXV

Şi-a zis, când vorbelor le-a pus o fine:
– "Mai na şi ţie, Doamne!" şi-a făcut
cu ambele lui mâini spre cer smochine.

De-atunci încoace şerpii mi-au plăcut,
căci iată unul gâtul i-l încinse,
părând c-ar zice: – "Fii de-acum tăcut!"

Iar altul peste braţe-astfel îl prinse
făcând la pieptul lui din sineşi nod,
încât mişcării-orice putinţă-i stinse.

Pistoia, tu! De ce nu caţi vrun mod
să te-nmormânţi sub a cenuşii zgură,
că-mpingi spre crime-aşa pe-al tău norod!

Alt duh, prin toat-a morţii vale-obscură,
n-aflai nici chiar la Teba-n porţi trăsnitul,
superb cu Cerul într-aşa măsură.

Iar el fugi, şi-atât i-a fost grăitul.
Ci-n furie-un centaur iat-apoi
venea cătându-l: – "Unde e cumplitul?"

Nu cred că au Maremele-n noroi
atâţia şerpi câţi el avea pe crupă
şi până unde-ncepe-a fi ca noi,

iar ceafa lui dragonul i-o astupă
cu-ntinse-aripi, şi foc din gură-i iese
ce-aprinde tot ce căile-i ocupă.

Virgil atunci: – "Acesta-şi alesese
sub muntele-Aventin o vizuină
şi bălţi de sânge-n ea făcuse-adese;

el n-are-un drum cu fraţii săi, şi-o vină,
din cauza furăturii-acei mişele
a marii turme când îi fu vecină;

atunci însă-i sfârşi ale lui rele
măciuca lui Hercul, ce-o sută-i puse
şi n-a simţit nici zece, cred, din ele."

Pe când vorbea, iar celălalt trecuse,
trei inşi ajunseră tiptil sub noi,
pe cari nici eu, nici maistrul nu-i văzuse,

decât când au strigat: – "Dar ce-i cu voi?"
Şi-şi rupse-atunci vorbirea bunul tată
şi-atent numai la ele-am stat apoi.

Eu nu le cunoşteam; ci-aşa cum cată
să strigi pe nume-aori, a trebuit
şi-aici să strige-un soţ pe-alt soţ deodată,

zicând: – "Dar Cianfa unde-o fi rămas?"
Şi-atunci, spre-a fi atent Virgil ce vede,
mi-am pus pe gură degetul sub nas.

Creştine-acum, din vorbe-mi de-ar purcede
ceva ce-i greu să crezi, să nu te mire,
căci eu, care-am văzut, abia pot crede!

Văzui, cum sta pe dânşii-a mea privire,
sărind pe-un duh un şarpe cum s-agaţă
şi-ntreg cu şase labe-l ia-n primire.

Cu labele de sus l-a prins de braţă,
cu alte două pântecu-i încinse
şi-ntr-ambii-obraji i-a-nfipt şi dinţii-n faţă.

Cu alte două coapsele-i cuprinse,
şi coada lui vîrîndu-i-o-ntre şale,
pe spete-n sus de-a lungul lor o-ntinse.

Nicicând n-au strâns a iederei spirale,
pe-un pom astfel, cum trista fiar-avu
pe-a altui membre strânse-acum pe-a sale.

Şi-asemeni caldei ceri lipiţi acu,
şi-având amestecat-a lor coloare,
nici unul n-a mai fost acel ce fu.

Aşa 'naintea flacării-arzătoare
se-ntinde pe hârtie-o dungă sură
ce neagră încă nu-i, dar albu-i moare.

Cei doi priveau miraţi, strigând din gură:
– "O, vai, Agnel, cum iai o faţă nouă!
Nici doi nu e, nici unu-a ta făptură."

Din două ţeste-o ţeastă fu cu două
figuri pe ea, cari apăreau pierdute
pe-un singur chip ce-avea-nsuşite două.

Iar patru labe braţe-au fost făcute,
şi piept şi pulpi şi vintre-au dat atari
ciudate părţi cum n-au mai fost văzute,

fiind nici unul şi-ambii-acei tâlhari
ăst chip confuz al formelor primare
şi-aşa s-a dus greoi, cu paşii rari.

Precum şopârla pe căldură mare,
schimbându-şi gardul ei, o vezi sclipind
când trece peste drum şi-un fulger pare,

aşa-mi păru un şerpuleţ sărind
aprins, spre burta altor doi, deodată,
şi sur ca firul de piper fiind,

şi-ntr-unu-n partea pe-unde ne e dată
întâia hrană, capul şi-l înfise,
şi-ntins căzu şi-n stare nemişcată.

Privi străpunsul, dar nimic nu zise
ci, nemişcat şi el, căscând stătea
părând că febr-ori somn îl năpădise,

şi-n jos la fiară, fiara-n sus privea;
prin rană el, iar fiara fum din gură
scoteau mereu, iar fumul se-ntâlnea.

Să tac-aici Lucan cu-acea lectură
de bietul său Nasid şi de Sabel,
şi-asculte-atent ce ochii-aci-mi văzură!

Să tac-Ovid, când şarpe face el
pe Cadm, iar pe-Aretusa apa mută:
scorni ce-a spus şi nu-s gelos defel,

căci două firi el tot nu le transmută
spre-a fi din două forme un
cu-ntreaga lor materie prefăcută.

Dar toate-aici astfel ş-au corespuns,
că-n două coada i-a crăpat la fiară,
iar gleznele s-au strâns la cel străpuns,

şi până-n tălpi din coapse s-adunară
în scurtă vreme-ncât de-o-ncheietură
nici semn n-a mai rămas măcar să pară:

iar coada, ce-a crăpat, luă făptură
de glezne-aici, iar pielea s-a făcut
pe şarpe moale, iar pe spirit dură.

Intrând sub umeri braţele-am văzut,
şi-a fiarei scurte brânci i se lungiră,
atât de mult cât braţele-au scăzut,

iar alte două brânci i se-mpletiră
făcându-i membru cel ascuns vederii,
şi labe dintr-al său la om ieşiră.

Şi-n timp ce fumu-i învălea-n mizerii
cu-n nou aspect, pe-ncet a-mpăroşat
un trup, iar altuia-i luă toţi perii;

căzut-a unul şi-altul s-a 'nălţat,
dar fix ţinând luminile spurcate,
sub cari acum şi-obrajii i-au schimbat.

Şi-a tras spre tâmple-ngustul bot, spre spate,
acel de sus, şi, din prisosul tras,
urechi ieşiră-n fălcile-acum late,

iar cât n-a curs spre tâmple şi-a rămas
ca alt prisos, se strânse-n sine ciotul,
cât trebuie, şi buze-a dat şi nas.

Iar cel care zăcea-şi împinse botul,
trăgând spre tâmple-urechile-i, precum
retrage-un melc corniţele-i cu totul.

Iar limba lui cea-ntreagă pân-acum,
şi iute-n grai, crăpă; dincoa' se-nchise
crăpatu-i vârf şi nu mai dete fum.

Iar duhul cel ce bestie devenise
porni la fugă şuierând prin vale;
şi-n urma lui scuipă-njurând şi zise,

întors spre el cu proaspetele-i şale,
spre-alt soţ: – "Mai facă precum eu făcui
şi Buoso drum pe brânci pe-această cale!"

Aşa-ntr-al şaptelea coteţ văzui
răschimb şi schimb, şi scuza-n noutate
s-o am, de e cam tulbure ce spui.

Deşi priviri puţin cam înnorate
şi duh trudit aveam, tot n-au putut
fugi aşa-n curând şi-aşa schimbate,

încât pe Pucci-a nu-l fi cunoscut.
Căci singur el, din cele trei tiptile
venite duhuri, nu s-a prefăcut.

Şi-al tău călău al treilea fu, Gavile.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Votează! | Copiază!