Cântul IV
Mi-a rupt din cap adânca-mi adormire
un tunet greu, încât sării pe cum
un om trezit din somn prin zguduire.
Și-acu-n picioare stând, eu detei drum
privirii odihnite-n jur, să-mi spună
ce loc e-n care mă găsesc acum.
Pe-un mal eram, al tristei văi ce-adună
în jalnica-i prăpastie-un infinit
echou de vaiuri ce de-a pururi tună.
Adânc și negru-n neguri învălit
e fundu-ncât privind în el în vale
nimic în el eu n-am deosebit.
"Să-ntrăm acum la nesfârșita jale",
vorbi Virgil cu fața-ngălbenită,
"voi merge-ntâi și-al doilea-i fi pe cale."
Dar eu, văzând coloarea sa pierită:
"Vai, cum să merg, când însuți te-nspăimezi,
tu, cel ce-mi ții puterea mea-ntărită?"
Iar el: "Durerea celor morți ce-i vezi
în ce loc stau, pe față-mi zugrăvește
această milă ce tu team-o crezi.
Să-ntrăm, căci lunga cale ne-mboldește."
Și-astfel intră, și-ntrai cu el deodată
în primul cerc ce-abisu-l îngrădește.
Pe cât mi-a fost s-aud putința dată,
nu plâns aici, ci-oftări sunau, și-atari
că fac eternul aer să se zbată.
Din chin fără dureri pornind, pe cari
le scoate-o nesfârșit de multe ginte
de mici copii, femei și oameni mari.
Și-mi zice-atunci preabunul meu părinte:
"Nu-ntrebi ce duhuri scot aici suspine?
deci vreau să știi de-aici de mai nainte
că n-au păcat, dar chiar de au vrun bine,
nu e de-ajuns, căci n-au botezul care
e poarta voastr-a legii cei creștine.
N-au stat deplin cu ceru-n conlucrare,
căci Crist veni-nvățând pe urma lor,
deci însumi eu suspin într-astă stare.
Pierdut prin ăst defect acest popor
nu prin păcat, atât ni-e osândire
că fără de-a spera trăim în dor."
Iar când știui, cuprins fui de mâhnire,
căci mulți văzut-am oameni de valoare
ce-n limbu-acela stau așa-n plutire.
"Dar spune, maistre,-o spune-mi, doamne, oare
ieși", i-am zis, dorind să am deplin
credința cea ce-nvinge-orice eroare,
"cândva prin merit propriu sau străin
vrun duh de-aici, spre-a trece-n mântuință?"
Iar el care-a-nțeles ascunsu-mi chin:
"De-abia sosii în noua-mi locuință
și-un duh puternic a venit de sus,
cunun-având ca semn de biruință,
și-a tras de-aici pe primul om, și-a dus
pe Noe și-Avel, și cu el porniră
și Moise-al legii dătător supus,
și pe Avram, și-acel cu dulce liră,
cu fii și tată-a dus pe Israel
și-atât de mult iubita sa Rahiră
și pe-alții mulți îi scoase-n acest fel,
dar vreau să știi că duhuri mântuite
n-au fost de-aici nicicând până la el."
Iar noi cât timp aceste-au fost vorbite
mergeam mereu, trecând pădurea mare,
pădure, zic, de umbre-ndesuite.
Și n-am făcut drum lung pe-acea cărare
dincoa de culme, când un foc văzui
ce-n semicerc albea-ntr-o dulce zare.
Deși-mi era departe-n fund, putui
distinge-atât încât să văd în parte
ce neam ales era-n lumina lui.
"O, tu ce nalți orice științe și-arte,
ei cine sunt? Ce-onoare-i încunună,
că starea lor de-a altor o desparte?"
Iar el: "Faimosul nume ce răsună
în lume sus de ei, le-a dobândit
o grație-n cer de-o stare-aci mai bună."
Și-un glas spre noi acestea le-a rostit:
"Onoare ție, vrednice poete,
a cărui umbră dusă ne-a venit."
Văzui când glasul s-alină și stete
că patru umbre-au dor spre noi s-apuce,
nici triste-n ochi, dar nici nemângâiete.
"Privește-acum", a zis iubitul duce,
"pe cel ce-ntâiul, ca și-un căpitan,
cu spada-n mână, stolul și-l conduce:
Omer e el, poetul suveran,
satiricul Horațiu-n urmă vine,
Ovidiu-apoi, iar ultimu-i Lucan.
Deși cuvântul drag rostit de mine
cuvine-se-a fi spus la fel și lor,
onoare-mi fac, și fac cu-aceasta bine."
Și-așa văzui aici frumosul cor
al Prințului cântării dulci de liră,
ce stă vultur deasupra tuturor,
Iar după ce-ntre ei puțin vorbiră,
spre mine-ntorși c-un semn m-au salutat,
iar de-asta ochii lui Virgil zâmbiră.
Dar și mai mare-onoare-apoi mi-au dat
primindu-mă-ntr-a lor tovărășie
și-al șaselea-ntre-asemeni genii-am stat.
Și-am mers așa spre-acea lumină vie,
vorbind ce-i bine-aici să tac, astfel
cum bine-a fost vorbite-n Iad să fie.
Și-ajunși apoi sub un frumos castel
de șapte ori încins c-un zid pe-afară
și-n jur scutit de-un mândru râurel.
Trecând ca pe uscat pe el, intrară
prin șapte porți cu mine-acești poeți
pe-un câmp frumos cu verde primăvară.
Acolo oameni, cu ochi lini și-nceți,
vorbeau încet și rar, cu-autoritate,
cu vorba rar-a nobilei blândeți.
Iar noi spre-un fund al văii luminate
ne-am dus pe-un loc deschis, frumos și nalt,
ca-ntregul câmp cu toți să ni s-arate.
Și-aci-n picioare pe-acel verde smalt
mari spirite văzui, că de mândrie
și-acum, că le-am văzut, când spui, tresalt.
Electra-ntâi cu multa-i săminție,
cu Hector printre ei și cu Enea,
Cezar ce-avea de șoim privirea-i vie,
Camilla sta și sta Pentesilea
într-altă grupă, și ședea Latin
cu fiică-sa Lavinia printre-aceia.
Și Brut ce-a scos din Roma pe Tarchin,
Cornelia, Marcia, Iulia, și deoparte,
retras stetea, și singur, Saladin.
Văzui apoi, privind și mai departe,
pe maistrul celora ce știu, avându-l
la mijloc marii-adâncitori de carte
cari stau tăcuți, cucernici ascultându-l.
Socrat era-ntre ei și Plato, cel
ce-n primul rând ședea și-ncepe rândul,
Democrit cel ce nu dă lumii țel,
Empedocle, Anaxagora și Tale,
Diogene și Heraclit, cu el
și-Orfeu și-adânc observatoru-n quale
aici era, eu zic Dioscoride
și Tuliu, Tit, și cel cu legi morale
Seneca, Gallian și Euclide,
Hipocrate, Avicenna, Ptolomeu
și-Averoe ce-ntinse zări deschide.
Să-i spui pe toți de-aici mi-ar fi și greu,
și-astfel mă-mpinge teama-ndelungată
c-ades la fapte-i scurt cuvântul meu.
Din șase, doi ne-am rupt apoi îndată,
căci dusu-m-a p-alt drum iubitul duce
din lina zare-n noapte frământată
și-ajunsei unde-n veci nimic nu luce.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Votează! | Copiază!


Vezi și următoarele:
- poezii despre lumină
- poezii despre văi
- poezii despre poezie
- poezii despre vorbire
- poezii despre păduri
- poezii despre mândrie
- poezii despre legi
- poezii despre iubire
- poezii despre frumusețe
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.