Cântul IV

Mi-a rupt din cap adânca-mi adormire
un tunet greu, încât sării pe cum
un om trezit din somn prin zguduire.

Şi-acu-n picioare stând, eu detei drum
privirii odihnite-n jur, să-mi spună
ce loc e-n care mă găsesc acum.

Pe-un mal eram, al tristei văi ce-adună
în jalnica-i prăpastie-un infinit
echou de vaiuri ce de-a pururi tună.

Adânc şi negru-n neguri învălit
e fundu-ncât privind în el în vale
nimic în el eu n-am deosebit.

– "Să-ntrăm acum la nesfârşita jale",
vorbi Virgil cu faţa-ngălbenită,
"voi merge-ntâi şi-al doilea-i fi pe cale."

Dar eu, văzând coloarea sa pierită:
– "Vai, cum să merg, când însuţi te-nspăimezi,
tu, cel ce-mi ţii puterea mea-ntărită?"

Iar el: – "Durerea celor morţi ce-i vezi
în ce loc stau, pe faţă-mi zugrăveşte
această milă ce tu team-o crezi.

Să-ntrăm, căci lunga cale ne-mboldeşte."
Şi-astfel intră, şi-ntrai cu el deodată
în primul cerc ce-abisu-l îngrădeşte.

Pe cât mi-a fost s-aud putinţa dată,
nu plâns aici, ci-oftări sunau, şi-atari
că fac eternul aer să se zbată.

Din chin fără dureri pornind, pe cari
le scoate-o nesfârşit de multe ginte
de mici copii, femei şi oameni mari.

Şi-mi zice-atunci preabunul meu părinte:
– "Nu-ntrebi ce duhuri scot aici suspine?
deci vreau să ştii de-aici de mai nainte

că n-au păcat, dar chiar de au vrun bine,
nu e de-ajuns, căci n-au botezul care
e poarta voastr-a legii cei creştine.

N-au stat deplin cu ceru-n conlucrare,
căci Crist veni-nvăţând pe urma lor,
deci însumi eu suspin într-astă stare.

Pierdut prin ăst defect acest popor
nu prin păcat, atât ni-e osândire
că fără de-a spera trăim în dor."

Iar când ştiui, cuprins fui de mâhnire,
căci mulţi văzut-am oameni de valoare
ce-n limbu-acela stau aşa-n plutire.

– "Dar spune, maistre,-o spune-mi, doamne, oare
ieşi", i-am zis, dorind să am deplin
credinţa cea ce-nvinge-orice eroare,

"cândva prin merit propriu sau străin
vrun duh de-aici, spre-a trece-n mântuinţă?"
Iar el care-a-nţeles ascunsu-mi chin:

– "De-abia sosii în noua-mi locuinţă
şi-un duh puternic a venit de sus,
cunun-având ca semn de biruinţă,

şi-a tras de-aici pe primul om, şi-a dus
pe Noe şi-Avel, şi cu el porniră
şi Moise-al legii dătător supus,

şi pe Avram, şi-acel cu dulce liră,
cu fii şi tată-a dus pe Israel
şi-atât de mult iubita sa Rahiră

şi pe-alţii mulţi îi scoase-n acest fel,
dar vreau să ştii că duhuri mântuite
n-au fost de-aici nicicând până la el."

Iar noi cât timp aceste-au fost vorbite
mergeam mereu, trecând pădurea mare,
pădure, zic, de umbre-ndesuite.

Şi n-am făcut drum lung pe-acea cărare
dincoa de culme, când un foc văzui
ce-n semicerc albea-ntr-o dulce zare.

Deşi-mi era departe-n fund, putui
distinge-atât încât să văd în parte
ce neam ales era-n lumina lui.

– "O, tu ce nalţi orice ştiinţe şi-arte,
ei cine sunt? Ce-onoare-i încunună,
că starea lor de-a altor o desparte?"

Iar el: – "Faimosul nume ce răsună
în lume sus de ei, le-a dobândit
o graţie-n cer de-o stare-aci mai bună."

Şi-un glas spre noi acestea le-a rostit:
– "Onoare ţie, vrednice poete,
a cărui umbră dusă ne-a venit."

Văzui când glasul s-alină şi stete
că patru umbre-au dor spre noi s-apuce,
nici triste-n ochi, dar nici nemângâiete.

– "Priveşte-acum", a zis iubitul duce,
"pe cel ce-ntâiul, ca şi-un căpitan,
cu spada-n mână, stolul şi-l conduce:

Omer e el, poetul suveran,
satiricul Horaţiu-n urmă vine,
Ovidiu-apoi, iar ultimu-i Lucan.

Deşi cuvântul drag rostit de mine
cuvine-se-a fi spus la fel şi lor,
onoare-mi fac, şi fac cu-aceasta bine."

Şi-aşa văzui aici frumosul cor
al Prinţului cântării dulci de liră,
ce stă vultur deasupra tuturor,

Iar după ce-ntre ei puţin vorbiră,
spre mine-ntorşi c-un semn m-au salutat,
iar de-asta ochii lui Virgil zâmbiră.

Dar şi mai mare-onoare-apoi mi-au dat
primindu-mă-ntr-a lor tovărăşie
şi-al şaselea-ntre-asemeni genii-am stat.

Şi-am mers aşa spre-acea lumină vie,
vorbind ce-i bine-aici să tac, astfel
cum bine-a fost vorbite-n Iad să fie.

Şi-ajunşi apoi sub un frumos castel
de şapte ori încins c-un zid pe-afară
şi-n jur scutit de-un mândru râurel.

Trecând ca pe uscat pe el, intrară
prin şapte porţi cu mine-aceşti poeţi
pe-un câmp frumos cu verde primăvară.

Acolo oameni, cu ochi lini şi-nceţi,
vorbeau încet şi rar, cu-autoritate,
cu vorba rar-a nobilei blândeţi.

Iar noi spre-un fund al văii luminate
ne-am dus pe-un loc deschis, frumos şi nalt,
ca-ntregul câmp cu toţi să ni s-arate.

Şi-aci-n picioare pe-acel verde smalt
mari spirite văzui, că de mândrie
şi-acum, că le-am văzut, când spui, tresalt.

Electra-ntâi cu multa-i săminţie,
cu Hector printre ei şi cu Enea,
Cezar ce-avea de şoim privirea-i vie,

Camilla sta şi sta Pentesilea
într-altă grupă, şi şedea Latin
cu fiică-sa Lavinia printre-aceia.

Şi Brut ce-a scos din Roma pe Tarchin,
Cornelia, Marcia, Iulia, şi deoparte,
retras stetea, şi singur, Saladin.

Văzui apoi, privind şi mai departe,
pe maistrul celora ce ştiu, avându-l
la mijloc marii-adâncitori de carte

cari stau tăcuţi, cucernici ascultându-l.
Socrat era-ntre ei şi Plato, cel
ce-n primul rând şedea şi-ncepe rândul,

Democrit cel ce nu dă lumii ţel,
Empedocle, Anaxagora şi Tale,
Diogene şi Heraclit, cu el

şi-Orfeu şi-adânc observatoru-n quale
aici era, eu zic Dioscoride
şi Tuliu, Tit, şi cel cu legi morale

Seneca, Gallian şi Euclide,
Hipocrate, Avicenna, Ptolomeu
şi-Averoe ce-ntinse zări deschide.

Să-i spui pe toţi de-aici mi-ar fi şi greu,
şi-astfel mă-mpinge teama-ndelungată
c-ades la fapte-i scurt cuvântul meu.

Din şase, doi ne-am rupt apoi îndată,
căci dusu-m-a p-alt drum iubitul duce
din lina zare-n noapte frământată

şi-ajunsei unde-n veci nimic nu luce.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Votează! | Copiază!