Cântul XXIV

Nici pasul vorba şi nici vorba pasul
nu ni-l slăbea; vorbind, mergeam grăbiţi
aşa ca-mpins de vânturi bune vasul.

Iar morţii-n jur, din nou părând muriţi,
văzându-mă că-s viu, trăgeau mirare
de mine-acum prin ochii lor scobiţi.

Iar eu, urmând pornita cuvântare:
— "Din cauza celuilalt e mersul lui
mai lin de cum i-ar fi de-altfel, îmi pare.

Dar unde-o fi Picarda ştii să-mi spui?
şi-n câtă gloată-n juru-ne s-adună
vrun vrednic de văzut nici unul nu-i?"

— "O, sora mea, frumoasă ea şi bună,
nu ştiu ce-a fost mai mult; se veseleşte
în nalt Olimp purtând a ei cunună!"

Aşa dintâi, şi-apoi: — "Nu ni s-opreşte
pe-oricine să-l numim, căci diformat
prin forme chipu-atât ni se poceşte.

Acest de-aici şi-un duh mi-a arătat
e Bonagiunt' din Lucca. Mai nainte
puţin şi-acel din toţi cel mai uscat

bisericii întregi i-a fost părinte;
din Tours a fost şi-n post o să-şi dezgroape
ţiparii din Bolsena-n sos fierbinte."

Şi pe-alţii mulţi mi-i arătă de-aproape;
şi-a fi numiţi plăcere le era,
căci toţi păreau cu zâmbet sub pleoape.

Văzui pe Della Pila cum uza
degeaba dintâi; Bonifaciu, care
hrăni pe-aşa de mulţi cu stola sa;

pe şir Marchez, ce nu cu sete mare
a stat la Forli tot de cupe pline
şi-n veci n-a fost sătul, c-a fost atare.

Apoi, cum preţuieşti şi-alegi în fine,
aşa făcui şi eu cu cel din Lucca,
părând de-altfel că-l şi cunosc mai bine.

Vorbea-n murmur şi nu ştiu ce "Gentucca"
simţii pe unde-i dă a lui sentinţă
amarul chin ce-i mistuia năluca.

— "Tu, cel ce-mi pari aşa de cu voinţă
să-mi spui ceva, fă voia ta-mplinită
şi-astâmpără şi-a mea şi-a ta dorinţă!"

— "Născut-o doamnă e, dar ne-nvălită,
de-al cărei drag iubită va să-ţi fie
cetatea mea, oricât e de hulită.

Tu ai să mergi cu-această prorocie
şi-al meu murmur de-ţi fu spre vro eroare,
avea-vei fapta certă mărturie.

Dar spune-mi drept, eşti tu acela oare
ce rime nouă-a scris ce-aşa vestiră:
O, voi, femei de-amor cunoscătoare?"

Iar eu: — "Sunt unul care, când mă-nspiră
amorul, îmi notez şi,-n urma lui,
ce-mi cântă el eu cânt apoi pe liră."

— "Acum văd, frate, ce departe fui
şi eu, şi Iacob, şi Guitton ca mine,
de noul stil frumos de care-mi spui.

Eu văd cum pana voastră strâns se ţine
pe urma celui ce dictează-n voi,
cum pana noastră n-a făcut, vezi-bine.

Ci-n stil nu pot vedea un soi şi-alt soi:
câţi vrând să placă toate le-afectează."
şi, ca şi mulţămit, tăcu apoi.

Precum cocorii ce la Nil iernează
s-adun-aori în stol şi-apoi în zborul
grăbit al lor în şir se-ndepărtează,

aşa făcu şi-aici întreg poporul:
Întorşi spre dreapta i-am văzut cum pasă,
făcându-i iuţi şi foamea lor şi dorul.

Şi, cum un om trudit de-alerg îşi lasă
pe soţi să meargă, până ce-şi mai curmă,
păşind încet, înecul ce-l apasă,

aşa, lăsând să treacă sfânta turmă,
Fores venea cu mine-n rând mereu.
— "Când am să te revăd?" îmi zise-n urmă.

—"Ce zile-am de trăit", am zis, "ştiu eu?
Dar n-o să-ntorc cu-atât de iuţi vântrele,
spre-a nu fi-ntâi la mal cu dorul meu,

căci locul cel ursit vieţii mele
se pare-urnit spre-o jalnică ruină,
din zi în zi mereu căzând în rele."

— "Deci mergi!" a zis. "Pe cel mai plin de vină
de coada unei bestii-l văd eu tras
spre valea-n veci lipsită de lumină;

sporeşte-al bestii mers din pas în pas,
crescând mereu, până-i striveşte toate
şi-un trup diform pe câmp îl văd rămas.

N-au mult a se-nvârti aceste roate",
şi-n sus privi spre cer, "şi fi-ţi-va clar
ce vorba mea să-ţi spuie-acum nu poate.

Te las acum, căci nouă-ntr-ăst hotar
ni-e timpul scump, aşa de scump tot stropul,
şi-l pierd prea mult pe-un pas cu tine, rar."

Cum prinde-un ins din stol ades galopul,
ieşind din rarul trap de călăraşi,
al primei lupte-onor fiindu-i scopul,

aşa porni şi el cu grabnici paşi,
iar eu rămasei cu-acei doi, cuminte,
ce-au fost ai lumii-atât de mari fruntaşi.

Când fu-n adânc intrat acu nainte,
că ochii mei îl urmăreau precum
cu mintea-i urmăream a lui cuvinte,

văzui alt pom, şi nu departe,-n drum,
cu ramuri verzi frumoase şi-ncărcate
spre care ne-ntorsesem chiar acum.

Văzui popor cu mânile-nălţate
strigând nu-ş' ce spre fructul neajuns,
cum pruncul dornic şi flămând se zbate,

iar cel rugat nu-i dă nici un răspuns,
ci, şi mai mult dorinţa spre-a i-o-ncinge,
ridic-obiectul vrut, nu-l ţine-ascuns,

şi, ca-nşelaţi, plecau făr-a-l atinge.
Iar noi sosirăm şi la pomu-acel
ce-atâtea rugi şi-atâta plâns respinge.

— "Pe-alt mal urmaţi şi vă feriţi de el;
de Eva smultul pom acesta nu e,
ci e mai sus, şi-acesta-i e surcel."

Din crengi nu-ş' cine-aşa-ncepu să spuie.
Trecurăm deci, poeţii dragi şi eu,
pe-alt mal, lipiţi de partea care suie.

Zicea din pom: — "Aminte-aveţi mereu
pe cei în nori născuţi, cum, beţi, mişeii
cu dublu piept s-oştiră cu Teseu,

şi bând, cum s-arătară slabi iudeii
şi nu-i vru Gedeon tovarăşi, când
venea din culmi să-ntâmpine madeii."

Lipiţi de-acel părete-acum mergând,
păcate ce-au intrat prin guri, urmate
de-aşa de-amar câştig, noi ascultând,

şi-apoi, în largul căii descurcate,
privind făr-a vorbi vro vorbă frântă,
făcurăm paşi vro mie, când strigate:

— "Ce-umblaţi voi trei şi singuri, făr' de ţintă?"
cuvinte m-au făcut să sar acu
cum sare-un cal fricos când se-nspăimântă.

Nălţai deci capul ca să văd ce fu;
şi-n veci cuptorul roşii-aşa nu face
metale,-ori sticlă, şi nici lucii nu,

ca unul ce ne zise: — "De vă place
s-urcaţi în sus, cotiţi acum spre mine;
pe-aici se duc acei ce merg spre pace."

Orbit de-aspectul lui, m-am dat în fine
în dosu-acelor mari învăţători,
ca omul ce,-ascultând, din spate-ţi vine.

Şi, cum eraldul umedelor zori,
boare-n mai, adie-aducătoare
de-un plin miros de ierburi şi de flori,

aşa simţii pe fruntea mea o boare,
simţeam şi-a penelor bătaie lină
cu mult miros de-ambrosie-adietoare.

Iar el zicea: — "Ferice cui lumină
din graţie-i veni, să n-aibă pieptul
robit de pofta gurii-apururi plină,

ci-o foame-atâtă câtă e cu dreptul!"

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Votează! | Copiază!