Cântul XV

Din faptul zilei până când se toacă
de-al treilea ceas, cât este spaţiul sferii
ce-asemeni c-un copil a pururi joacă,

atât părea că până-ntr-al căderii
moment lui Sol un spaţiu i-a rămas:
miez-noapte-aici, dincolo faptul serii.

Iar raza-i mă lovea direct pe nas,
din cauză că, urmându-ne-ocolirea,
aveam întors spre-apus al nostru pas,

când eu simţii mai mult decât airea
pe-obraz lumina mult-a nu ştiu cui
şi lucrul nou de-aci-mi stârni uimirea.

Din mânile-amândouă deci făcui
ca streşini peste ochi o apărare
şi-acel prisos de raze-l mai scăzui.

Precum din ape-ori din oglindă sare
o rază aşa-n opusă direcţiune,
încât, urcând, acelaş unghi îl are

ca şi căzând, încât egal le pune
de-o parte şi-alta pietrei căzătoare,
precum şi arta şi-ncercarea spune,

aşa-mi păru că-n faţă de-o lucoare
răsfrântă sunt lovit, şi ochii mei
grăbiţi fugiră-n lături ca de soare.

— "Lucoarea asta, dulce tată, ce-i,
că nu mi-i pot scuti de-a ei povară
şi-ncoace parcă-şi mişcă focul ei?"

— "De-uimire, el mi-a zis, să nu-ţi mai pară
că servii-angelici tot te mai orbesc.
E sol trimis spre-a ne pofti pe scară.

Ci-n scurtă vreme nu-ţi va fi, gândesc,
cumplit să-i vezi, ci-o dulce veselie,
pe cât o poţi simţi tu-n mod firesc."

Ajunşi apoi la vesela solie,
cu dulce glas ne-a zis: — "Pe-aici întrând,
mai lin suiş ca altele-o să fie".

Plecaţi de-acolo, noi urcam, pe când
"Ferice milostivii" şi "Tresalte
acel ce-nvinge" s-auzea cântând.

Şi singuri noi pe-urcuşul scării nalte
suiam şi-n mers gândeam cum aş putea
să trag din vorba lui folos încalte.

Şi,-ntors spre el, mi-am spus dorinţa mea:
— "Ce-a vrut acel din Brettinor să zică
c-un bun ce-a fi-mpărţit nicicând nu vrea?"

— "Supremu-i viciu-l vede-acum cât strică
de mult, a zis; să nu te mire-apoi
că-l mustră vrând pedeapsă-n voi mai mică.

Fiindcă tind dorinţele din voi
spre-un bun ce pate prin părtaşi scădere,
de-aceea pizma strânge-ai caznei foi.

Dar, dac-amorul vecinicelor sfere
spre ele vi-ar întoarce-al vostru dor,
voi n-aţi mai fi-nfricaţi de-acea durere.

Pe cât mai mulţi "al nostru" zic în cor,
pe-atât mai mult din bun posede-oricare
şi-au plus de caritate-n claustrul lor."

— "Eu simt, am zis, mai multă-ntunecare
decât de-aş fi tăcut şi mintea mea
se zbate-acum în dubiu mult mai mare:

Să facă mai bogaţi cum ar putea
pe mai mulţi inşi averea divizată,
decât având puţini părtaşi la ea?"

Iar el: — "Fiindcă mintea ţi-e-ndreptată
tot numai spre pământ, pe lângă tine
e neagra noapte-n ziuă luminată.

Nespus de nalt şi nesfârşitul bine
spre-orice iubire-i gata să scoboare
precum spre-obiecte lucii raza vine.

Şi-atât el dă cât află-n ele-ardoare,
aşa c-apoi cât mila lor se-ntinde
pe-atât li-e-n spor şi vecinica valoare.

Deci cercul lor pe cât mai mulţi cuprinde,
pe-atât iubesc mai mult, cu spor mai mare,
şi-un duh dintr-altul ca-n oglinzi îl prinde.

Ci,-n spusa mea de n-afli-ndestulare,
veni-va doamna ta ca să te-ajute
să-ţi stingi deplin şi-acest un dor şi-oricare.

Dar vezi numai să vindeci cât mai iute
cinci P, ca pe-alţii doi, căci nimănui
nu-i pier aceste răni decât durute."

Când vrui să zic "Mă saturi tu", văzui
că-ntrasem în alt cerc şi-aşa deodată,
atras cu ochii spre-alte părţi tăcui.

Aci-mi păru-n viziune luminată
că sunt răpit şi-apare făr' de veste
un templu-n care-i lume adunată.

Şi-n pragu-i o femeie,-aşa cum este
o dulce mamă, zice: — "Fiul meu,
de ce ne-ai mai făcut acum şi-aceste?

Căci iată, trişti, şi tatăl tău şi eu
te-am căutat." Şi-apoi, vorbind atare,
vedenia mea peri fără să vreu.

Dar alta-mi apăru, părând că are
pe faţă plânsul care-l naşte-anume
durerea-n noi printr-o insultă mare:

— "De eşti stăpân cetăţii-al cărei nume
stârni-ntre zei război atât de-aprins
şi care-orice stiinţe-a dus prin lume,

tu,-n braţele-ndrăzneţe ce-au cuprins
pe fiica noastră, Pisistrat, loveşte!"
Dar, blând şi dulce şi de milă-nvins,

părea că, răspunzând, aşa-i vorbeşte:
— "Ce vrei să facem cui ne poartă ură,
când ceri să bat pe cel ce ne iubeşte?"

Văzui în furie-apoi popor cum cură
şi-ucid cu pietre-un biet copil şi cer
"Ucide! Ucide!"-n urlete de gură.

Iar el, căzut şi prins de-al morţii ger,
zăcea ci,-n timp ce-l îngheţau fiorii,
avea deschişii ochi mereu spre cer

şi, plin de milă, privind prigonitorii
ruga,-ntr-atâta cazn-a morţii sale,
pe Naltul Domn să-i ierte-ucigătorii.

Când sufletu-mi s-a-ntors la stări reale,
cari sunt un adevăr nu numa-n ea,
văzui nu false-avutele-mi greşale;

şi-atunci Virgil, care-a putut vedea
că fac ca cel cui îi sileşti trezirea:
— "Ce ai", mi-a zis, "de nu te poţi ţinea?

Aproape-o leghe ţi-ai urmat suirea
cu ochi închişi şi-umblare-mpiedecată,
cum faci când somnu,-ori vinu-ţi fură firea."

— "De vreai s-asculţi", am zis, "o, dulce tată,
voi spune tot ce-n minte-mi se ivi,
cât timp avui umblare-aşa-ncurcată."

— "Şi-o sută",-a zis, "de măşti de-ar zăbrăni
obrazul tău, nu poate să-mi rămână
ascuns vrun gând, oricât de mic ar fi.

Iar ce-ai văzut sunt pilde ce te mână
să laşi să-ţi intre-n suflet sfânta pace
a cărei ape-au vecinică fântână.

Nu-ntreb ce ai din cauza care face
să-ntrebe-un ochi a căruia vedere
e stinsă-n cel ce făr' de suflet zace,

ci-aşa-ntrebai spre a-ţi pune-n tălpi putere.
Aşa-mboldeşti pe-un leneş indispus
s-uzeze, când revine-a sa veghere."

Mergeam prin faptul serii-acum în sus,
atenţi privind pe cât puteam pătrunde
în contra razelor târzii de-apus,

şi iat-un fum încet venea şi-n unde
spre noi, asemeni nopţii-ntunecate,
şi loc de-adăpostit n-aveam nici unde;

Ne-a stins şi văzul şi-orice zări curate.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Votează! | Copiază!