Inima pietrei tăcerii

te uită Dumnezeu sau te uiţi singur între două stânci
devii tu însuţi spaţiul
prin care apa gândurilor evadează

privesc tulburarea apelor
precum privirea rămasă suspendată
printre ramurile coroanei unui copac

cântecul bucuriilor şi tristeţilor
deopotrivă creşte
în flautul cu găurile eliberate de noduri de rădăcini
vibraţia tobei rămâne în tălpile rănite de încercări

cauţi şi cauţi limanul laşi apele să te poarte haotic
numeri valurile din care înghiţi strop cu strop
cuvintele rostite răsrostite

îţi promiţi să taci îţi promiţi să uiţi
îţi promiţi să adormi

spune-mi Doamne de câte ori să mai adorm
dacă în cerul fără ţărmuri părăsite
am regăsit fiinţa încolţită de aştri
într-un pumn de inele frânte

cum mă pot întoarce în zgomotul umbrelor
sculptând zidurile caselor
şi cum mai pot înghiţi spuma valurilor iluzorii
ale gândirii fără bunătate

de câte ori să mai umplu bezna cu lumânările reaprinse
am fost la catedrala inimii e din piatră din lumină şi întuneric
pereţii sunt goi nu i-au pictat trupul
am văzut icoanele blânde aşteptând
pasul nopţii răului şi al dimineţilor binelui
rai şi iad legându-mi gândul trupul sufletul inima
de colţuri de stânci

o piatră a rămas suspendată între tâmple şi-am plâns
până când rotunjită de Tine
mi-a devenit glob al ochiului frunţii

atunci m-am privit răsturnându-mi universul
într-un con de brad

lumea a râs eu am plâns apoi am uitat să plâng
şi-am rămas cu ochii în căutarea icoanei Dulcei Sărutări

am lăsat genunchii să-mi umple gândul
cu puterea cuminţeniei

s-au răsucit în mormânt pictorii şi sculptorii
gândurilor nenăscute

s-au răsturnat cavernele

au scos la lumină Chipul Tău Doamne
lăsat acolo pe o frunză împietrită
ea să fie icoana icoanelor
sau ochiul meu vede inima pietrei tăcerii

poezie de Anne Marie Bejliu (12 octombrie 2013)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Votează! | Copiază!