Statuia
Făptură ce nimic nu speră,
Eu port pe fruntea mea severă,
Sfidând întreagă vecinicia,
Ideea și melancolia
Artistului ce m-a creat.
În ochii mei, care visează
Un vis de marmoră, planează
Eternitatea nemișcării,
Bizară operă-a-ncercării
Rămase-un vis neterminat.
Eternă, rece, nemișcată,
Îmi pierd speranța ca vreodată
În fin rubin de sânge cald,
Vibrând de viață, să îmi scald
Albeața mea marmoreană.
Sărutul dac-ucide ades,
Cum a rămas n-am înțeles
Splendidu-mi gât nesărutat,
Și torsul meu neîmbrățișat
De-o dragoste supraumană.
Vecia dacă m-ar surprinde
Sub mușchiul care se întinde,
Sau dacă-n ploi dezagregată
Pe bronzul soclului culcată
Și forma îmi va dispărea,
Voi regreta că n-am trăit
Și gestul meu înmărmurit
Că geniul care m-a creat
E mort, și-n van a așteptat
Un fin surâs pe gura mea.
poezie de Gabriel Donna
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre visare
- poezii despre viață
- poezii despre sărut
- poezii despre sânge
- poezii despre sculptură
- poezii despre ploaie
- poezii despre ochi
- poezii despre moarte
- poezii despre melancolie
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.