Pârâul Stânii

Privesc în sus spre zarea albastră,
Iuţesc din nou paşii spre coastă,
Văd din drum tufele de zmeuriş,
Cu boabe roşii zâmbind pe furiş.

Dimineaţa aerul e proaspăt,
Ascult al pădurii dulce freamăt,
Ca lumânările în vârf e-o stea,
Molizii din stânga au vârsta mea.

Pârâul Stânii curge la vale,
Sar peste buştenii din cale,
Înguste poteci drumul îmi întreţes,
Gâfâi de zor, dar nu am de ales.

Colegii sunt cu mult în faţă,
Iuţi de picior în urmă mă lasă,
Trece timpul şi din nou îi zăresc,
Ajung la ei, demult se odihnesc.

Dispare drumul, vine o coastă
De nu mai văd nici zarea albastră,
Panta e mare, cu dulcele ei stil,
Acoperiş al casei, loc umil!

Îmi alunecă piciorul mereu,
Înfig degetele instantaneu
În pătura de ace şi humus,
De nu mă caţăr bine... m-am şi dus!

O creangă îmi scoate pălăria,
Constat că se strică jucăria,
O să am de mers iarăşi în vale,
Alunec pe fund? Ce relaxare!

Când iarăşi pe creastă am ajuns,
Constat că sunt al naturii supus,
Pădurea, ea e frumoasă mereu,
De-ţi curge sudoarea, muncind din greu!

Mă apuc de treabă cu colegii,
Pe aici nu prea ajung moşnegii,
Suntem la marcări în răritură,
Roată, pe limite dăm o tură.

În sfârşit ajung pe un mic platou,
Văd aici un lucru nou.
Un oval şi două labe de urs,
Mă odihnesc şi eu, timpul s-a scurs.

De mergi o oră eşti la Lăcăuţi,
De la Matepal poteca înfrunţi,
Găsim borna ajungând pe culme,
Avem şi semnal, vorbim oriunde.

Trece timpul şi se face seară,
O să ajungem la cabană iară,
Alerg din nou prin pădurea deasă,
Constat iarăşi că viaţa-i frumoasă!

Colegii din faţă nu îi zăresc,
Strig după ei, dar singur mă trezesc,
Fug, că nu mă lasă panta să stau,
Să ajung la drum, doar atâta vreau.

Colegii înşiraţi pe un buştean,
Îşi trag sufletul, e lucru uman,
Iar după ce şi eu m-am odihnit,
La vale, pe drum din nou am pornit.

Iar apar tufele de zmeuriş,
Au bobul mare, sus lângă desiş,
Sunt savuroase şi gustul cere,
Să guşti mereu, cu plăcere!

La cabană unde suntem cazaţi,
Suntem foarte bine trataţi.
Nu-i robinet, dar e apă de izvor
Şi în Bâsca Mare, te speli uşor.

Se înserează... mergi la culcare,
Nu e curent... pe noi nu ne doare!
Dimineaţa devreme ne sculăm,
Pe coastele dragi, iarăşi să umblăm!

poezie de Toth A. Arpad din Peregrinând printre ani, pe sub mantia timpului (aprilie 2013)
Adăugat de Toth A. Arpad
Votează! | Copiază!