Predicat; Biserica

Măcar era barba, nelipsită pentru râs în...,
ceva mângâiere,
chiar şi albastră pentru o inimă de aceeaşi culoare.
Nici asta nu mai face parte din recuzită,
cum nici vocalizele pe o cutumă cu aceeaşi cheie sol,
lustruitul pietrelor de la intrarea în lăcaş,
vitraliile cu culori irisale,
mâna caldă pusă pe creştet,
acceptarea cerşetorului... alb la piele şi cu început în păr,
mulţumitul cu un mărunţiş zgomotos aruncat din când în când într-un clondir de aramă,
primirea noului şi însoţitul vechiului în ultimul voiaj... pentru cât poate da mâna.
Poate mai uit din ele, dar nu mă lasă gândul răzleţ de atâta ură
care n-ar trebui să-şi facă loc.
Sunt claustrofobic între sticlele thermo-panicale,
mă îneacă nu fuiorul lumânării ci monoxidul albicios
al tablei discrepante de la centrală răstignită să încălzească sfinţii de pe pereţi,
mă urmăreşte ochiul viclean să vadă cât arde ceara,
-că trebuie repede oprită şi culeasă să fie revândută-
cum apa chioară boboteazică gâlgâită
sau stropită cu măturoiul pe tigvele prostimii extaziate
ce-o soarbe din peturi cocacolice.
Şi nu mai ajunge unul, sunt câte doi,
puşi şi pe gânduri mari să conducă neamul... lor de proşti,
concilieri sau premari, toţi conflictuali cu bunul simţ... al afacerii,
nesocotitori de nimic,
că n-au nicio socoteală de dat la furatul săracilor creduli
pentr-o viaţă de un apoi ce se amână mereu a fi în vreo realitate promisă.
Şi mai ales ajută babe şi moşi care nu mai au pe nimeni,
sau chiar dacă au, nu mai contează;
la maslu, dacă nu cu mult înainte, îi uşurează... de case şi tot ce mai e corvoadă lumească,
"să le rămâie doar... sufletu'!"
Fac fundaţii, nu să ridice, să ctitorească de la ei ceva,
ci dintr-alea cu bani continentali
sau ai... mamii ei de naţie,
de unde să-şi facă un rost... de vilă şi Passat...
nu păsat ce altădată se împărţea la amărâţi.
Mai e şi jocul cu cârpe, ca din timpul când soru-mea învelea păpuşi
şi pentru care se calcă cu genunchii pavelele de gresie modernă
sau se ling cu părul vâlvoi sticlele bălite de buzele pline de înjurături,
boaştele... sau moaştele inerte, neprobate de nicio evidenţă,
bănuite de o sfinţenie orientată spre impostură... oricum sigur orientală!
E cultul... luatului; nimic nu se dă, se transformă în prost... ernare!
Oh, Doamne, de aş putea lua tot neamul cu mine,
să-l plimb printre prelaţii catolici de dincolo,
-neînsuraţi ca să nu aibă ţeluri deşarte de îmbogăţire pentru sieşi
sau droaie de copii şi neveste sau ne... veste-
să vadă benevolat, dăruire ce adună meseni la subsolul casei Domnului
să-i omenească cu bucate şi vin, să le dea haine ca noi,
lăsate de avuţii parohiei
şi nu duse la secundul... hand deschis de familie la distanţă de două străzi.
Iar lăcaşul e un colos ce înţeapă cerul în cea mai mică comună,
cu totul păstrat aşa cum a fost din prima clipă
şi unde poţi merge în orice zi a săptămânii
să te reculegi, spovedeşti, să-ţi melodiezi inima într-o corală,
să stai aşa... la o vorbă de duh.
N-am crezut -ca parte din credinţă-
că punctele cardinale sunt responsabile de destin,
ba mai mult visam că estul aduce căldura şi lumina soarelui...
Ba nu! Apusul, până şi cel fizic, se pare că este oblăduirea!

Amin... patetică semnătură de încheiere, fără pre-nume!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 februarie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!