Globus

Nu m-am gândit niciodată până acum (şi gândesc aproape de când mă ştiu)
că întrebările ce nu sunt urmate de niciun răspuns bătut în cuie
constituie cele mai sigure scurtături către minciună.
Există întrebări care nu figurează în manualele şcolare,
în scrisorile patetice de dragoste, în propunerile de căsătorie
şi nici în interviurile derizorii,
simulacrele acelea pentru care trebuie să dai totul pe teren,
cum zic fotbaliştii, şi să te prezinţi ireproşabil
ca la un circ cu maimuţe fragrante
ce candidează pentru un codru de pâine.

Nicio întrebare nu trebuie să stea înaintea celei pe care o voi adresa în continuare.
Nici măcar întrebarea care ne face să ne gândim
dacă viaţa merită sau nu să fie trăită (asta ar urma după,
chiar dacă Albert Camus a zis că trebuie să fie prima)!
Deci:
cine a demonstrat că există sau nu dreptate?
Cine ştie mai bine decât mine să arunce primul piatra cunoaşterii!
"Nimeni nu a spus nimic concret în acest sens, doar speculaţii aburinde
şi ridicări tardive din umeri", îmi veţi răspunde.
Este adevărat,
tăcerea fiind una dintre puţinele dovezi
care atestă faptul că oamenii mai pot fi încă sinceri cu ei înşişi
(chiar şi în proporţii infinitezimale)
printre atâtea viscere înmiesmate şi împachetate frumos,
ca în povestea cu merele şi viermii din oficiu.
Viermii aceia vitali care se înfruptă din măduva esenţei!

Altfel spus:
stai cu picioarele pe birou, ca tot omul,
când simţi că s-au terminat toate comediile răsuflate
şi nu mai ai baterii să asişti la o cină romantică după o zi plină de realism,
şi te mai uiţi la epoleţii patriei
cum încearcă ei să îşi plimbe organele acustice în spaţiu
printre circumvoluţiunile rătăcite
ale consumatorilor de gărgăuni,
ca nişte ologi care îşi plimba căţeii flegmatici
prin grădinile cu trandafiri erecţi ce stau să lăcrimeze.

Şi poate o să mă întrebi siderat: "Care epoleţi, omule?"
"Cum, vrei să-mi spui că tu nu ştii despre ce este vorba?"
(O să-ţi răspund eu puţin demobilizat.)
Epoleţii aceia atotştiutori & pluripotenţi
ale căror buze s-au topit demult pe paginile pline de transpiraţie.
Epoleţii aceia contorsionişti care se aruncă în fiecare cuvânt
cu flexibilitatea măgarilor cuprinşi de iubiri toride
şi care trec în salturi triumfale din sedile în sedile;
şi se aruncă spre cele mai abrupte înălţimi
pentru a rupe un codru proaspăt din pâinea cerească,
pe care-l vor împărţi apoi, frăţeşte, cu susţinătorii lor
suferind de jurispotenţă.

poezie de Ionuţ Popa (2012)
Adăugat de Ionuţ Popa
Votează! | Copiază!