Amor, copil nebun, fiu al Venerei, răzgâiat de-a sa mumă şi crescut zburdarnic, în mână cu arc şi săgeţi, cu neastâmpăr petrecându-şi timpul totdeauna ca cu nişte jucărele, întinde arcul şi, aruncând săgeţi în toate părţile, răzbeşte şi pătrunde inimi de tot felul de vârste; fără a se ruşina de bătrâni, fără a se teme de viteji, fără a se sfii de filosofi, fără să aibă milă de tineri şi chiar de săraci. Săgetează piepturile, le înflăcărează sângele şi atât îi aruncă în călduri grozave, încât mulţi îşi smintesc simţirile şi se pomenesc ca cei lunatici în somn, şi chiar deştepţi, vorbind aiurea, neştiind cum şi către cine. Ba încă unii rămân smintiţi pentru totdeauna, fără a-şi mai putea găsi leacul, şi din Spitalul Amorului ajung în Spitalul Nebunilor (la Balamuc). Alţii cad în melancolie şi încet-încet se topesc şi-şi sfârşesc viaţa; alţii iar, ca muierile care se bocesc la morminte, prin cântece îşi uşureză durerile, ca prin nişte reţete, potrivit după chipul şi asemănarea patimii, drept ierburi şi alifii: pentru că în Spitalul Amorului numai astfel de doftorii alină durerile.

Anton Pann în Spitalul amorului sau Cântătorul dorului, Prefaţă
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!