Umbre prin grădini

În tălpile crăpate
aveam înfipte resturi de pietre şi mărăcini,
bine bătucite, umblam desculţ
cu durerea în carne.

În lunile calde, îşi formau o crustă
tare şi protectoare.

Eram văruit cu un praf gros;
pe prispa casei,
mă aştepta covata cu apă şi săpunul,
dar crusta doar se înmuia, nu dispărea.

De cum dădea căldura în inima primăverii,
începeau să se coacă fructele;
le mâncam cu plăcere până toamna târziu,
pe cele mai bune, indiferent
unde şi ale cui erau.

Sudoarea de pe frunte era totuna cu cerul
pământul, cărărui numai de copii bătute.

În serile târzii până-n noapte,
era sfatul, modul de a ne răcori
de bucuria tentativelor reuşite
ori cu scopuri de a pune altele la cale.

Numai câinii mai puteau fi periculoşi
când alunecam, umbre prin grădini,
cu graba aceea să nu întârzii
şi să se trezească cineva nepoftit.

Altfel, ne adunam toţi copiii;
de multe ori, cu degetele sângerânde,
făceam ceva pe ele, le legam cu frunze de patlagină
şi aşteptam o nouă zi mai bucuclaşă.

Doamne, parcă nici acum nu s-a terminat copilăria!
Doar satul a fost mutat altundeva,
de nu-l mai recunosc...

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (19 ianuarie 2012)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Votează! | Copiază!