Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Tutuneria

Eu nu sunt nimic.
Niciodată nu voi fi nimic.
Nu pot vrea să fiu nimic.
Asta fiind spus, port în mine
toate visele lumii.
Ferestre ale camerei mele,
ale camerei mele în furnicarul uman anonim
(și de l-ar ști cineva, ce folos?),
unul printre atîtea milioane,
voi dați spre-o stradă tainică
într-un continuu du-te - vino,
spre-o stradă inaccesibilă tuturor gîndurilor,
reală, imposibil de reală,
evidentă, incognoscibil de evidentă,
cu misterul ei
ascuns sub pietre și ființe,
cu moartea punînd igrasie pe ziduri
și-ncărunțindu-i pe oameni,
cu Destinul diriguitor a toate și tot
pe drumul nimicului.

Sunt astăzi învins, ca și cum aș ști adevărul.
Lucid, ca și cum m-aș afla în ceasul morții,
și nemaiavînd altă fraternitate cu lucrurile,
decît un adio,
în timp ce casa și partea asta a străzii
se prefac într-un șir de vagoane, un tren,
semnalul de plecare sunînd în capul meu -
o zdruncinare a nervilor,
un scîrțîit al oaselor mele urnindu-se din loc.
Sunt perplex
ca unul care-a reflectat, găsit apoi uitat.
Mă împart între loialitatea pe care-o datorez
tutungeriei din față,
ca ceva real dinafară,
și senzația că totul e vis,
ca ceva real dinăuntru.
Am ratat totul.
Cum n-am avut țel,
poate ca totul nu era nimic
și învățătura primită e vană.
Am ieșit pe fereastra din spatele casei,
am fugit pe cîmp, făcîndu-mi alte planuri.
Dar n-am întîlnit decît ierburi și copaci,
iar oamenii, cîți mai erau, semănau cu restul lumii.

Plec de la geam, mă așez pe un scaun.
La ce să mă gîndesc?
Ce știu eu ce-o să fiu cînd nu știu cine sunt?
Sunt ceea ce cred?
Dar eu mă cred asta și asta!
Și-atîția alții au aceleași convingeri!
Un geniu? În clipa de față
o sută de mii de creiere
se cred genii, ca mine,
dar istoria nu va recunoaște, poate,
pe nici unul.
Gunoi, iată ce va rămîne
din toate cuceririle viitoare!
Nu, nu cred în mine...
În cîte mansarde și nemansarde ale lumii
nebuni se cred genii?
Cîte aspirații înalte, nobile, lucide
și realizabile, cine știe,
nu vor vedea niciodată lumina soarelui adevărat,
și nu vor găsi ureche să le-asculte.
Lumea aparține
cuceritorilor, iar nu visătorilor,
chiar dac-ar fi drept să le-aparțină.
Eu am visat mai mult decît Napoleon n-a visat,
am strîns la pieptul meu ipotetic
mai multă omenire decît Hristos,
am conceput în secret filozofii
la care nici un Kant nu s-a gîndit.
Dar voi rămîne
pentru totdeauna, poate, individul de la mansardă,
deși nu locuiesc acolo,
voi fi întotdeauna cel care nu pentru asta s-a născut,
voi fi întotdeauna cel care posedă bunuri,
voi fi întotdeauna cel care așteaptă
să i se deschidă ușa în fața unui perete fără ușă,
cel care. cîntă romanța infinitului
în curtea găinilor,
și-aude vocea lui Dumnezeu într-un puț astupat.
Să cred în mine? Nu, în nimic.
Să-și reverse natura
peste capul meu ardent
soarele ei, ploaia,
vîntul ce-mi răsfiră părul...
În rest fie ce-o fi
sau nimic.

Sclavi cardiaci ai stelelor,
am cucerit lumea
înainte de-a ne ridica din pat,
dar ne trezim și iat-o întunecată,
ne sculăm și uite că-i străină,
ieșim din casă și vedem pămîntul întreg,
sistemul solar,
Calea Lactee și spațiul Indefinibil.
(Mănîncă ciocolată, fetiță
mănîncă ciocolată!
Nu există altă metafizică în lume decît ciocolata,
și toate religiile nu ne învață mai mult
decît cofetăria.
Mănîncă, fetiță murdară, mănîncă!
De-aș putea și eu mînca ciocolată
cu aceeași naturalețe ca tine!
Aici cad pe gînduri,
mototolesc foaia de-argint
care-i, de fapt, de aramă,
o arunc la gunoi unde mi-am aruncat și viața.
Rămîne numai amărăciunea neîmplinirii,
caligrafia rapidă a acestor versuri,
inscripție șubredă spre Imposibil.
Am pentru mine un dispreț fără lacrimi, nobil,
cu un gest amplu îmi lepăd veșmîntul slinos,
îl arunc în vîltoarea lucrurilor, fără chitanță,
și rămîn acasă în toată goliciunea.

Tu, care consolezi,
care nu exiști și prin asta consolezi,
zeiță greacă, statuie însuflețită,
patriciană romană, nobilă și nefastă,
sau tu, prințesă a trubadurilor, amabilă și prefăcută,
o, tu marchiză din secolul al optsprezecelea,
prea decoltată și îndepărtată,
o, metresă celebră din timpul părinților noștri,
sau nu știu ce modern,
greu de imaginat,
voi toate, tu, oricare-ai fi,
dacă poți inspira, inspiră-mă!
Căci inima mea e o vadră golită.
Precum cei ce invocă duhuri,
mă invoc pe mine însumi
și nu mă găsesc.

Vin iar la fereastră
și văd strada cu o absolută claritate,
văd magazinele, trotuarul,
mașinile ce trec,
văd ființe vii, îmbrăcate, încrucișîndu-se,
văd cîinii care există și ei,
și toate astea mă apasă
ca o sentință de deportare,
și totul mi se pare atît de străin.)
Am trăit, studiat, iubit, avut credință,
și azi nu-i cerșetor pe care să nu-l invidiez
pentru simpul fapt că el nu este eu.
Mă uit la zdrențele fiecăruia,
la rănile și la minciunile lor,
și mă gîndesc: poate că de fapt n-ai trăit,
n-ai studiat, n-ai iubit, n-ai avut credință
(realitatea poate exista și fără a face nimic
din toate astea),
poate c-ai fost numai o șopîrlă
căreia i s-a tăiat coada,
poate că ești o coadă de șopîrlă
care, tăiată, se agită încă.
Am făcut din mine ce n-am știut face
și ce-aș fi putut face, n-am făcut.
Mi-am pus un domino greșit,
m-au luat drept ceea ce nu sunt,
iar eu n-am dezmițit
și iată-mă pierdut.
Cînd am vrut s-arunc masca,
era lipită de chip.
Cînd am aruncat-o și m-am uitat în oglindă,
eram deja bătrîn.
Beat fiind, nu-mi puteam pune la loc
masca pe care n-am fost aruncat-o.
Am dormit în vestiar
ca un cîine tolerat de direcțiune
pentru că-i inofensiv,
și vă povestesc acum istoria de față
ca să vă demonstrez că-s sublim.

Esența muzicală a versurilor mele inutile
îmi va permite să mă descopăr
ca pe-un lucru de mine creat,
și nu voi rămîne veșnic
în fața tutungeriei din față,
călcînd în picioare conștiința de a exista,
ca pe-un covor în care se împiedică un bețiv,
sau ca pe-o rogojină furată de țigani
și care nu face doi bani.
Dar patronul tutungeriei
a ieșit la ușă, stă în ușă.
Îl privesc cu capul pe jumătate întors
și-n suflet cu durerea de-a mă ști neînțeles.
El va muri și eu voi muri.
El va lăsa firma, eu voi lăsa versuri.
La un moment dat va muri firma și versurile.
Apoi va muri strada unde se află firma
și limba în care au fost scrise versurile,
va muri apoi planeta rotitoare
unde se află toate acestea.
Și pe alți sateliți, din alte galaxii,
ceva asemănător cu oamenii
va continua să scrie un fel de versuri
și să locuiască în niște tutungerii,
în spatele unor firme -
întotdeauna un lucru în fața altuia,
întotdeauna un lucru la fel de inutil ca altul,
întotdeauna imposibilul la fel de stupid ca realitatea,
întotdeauna misterul adîncurilor la fel de adevărat
ca somnul misterului de suprafață,
una ori alta, întotdeauna,
sau nici una nici alta.
Dar cineva
a intrat în tutungerie
(să cumpere tutun?)
și realitatea plauzibilă s-a abătut asupra mea.
Mă ridic pe jumătate, energic,
convins, uman,
și mă duc să scriu aceste versuri
unde exprim exact contariul.
Îmi aprind o țigară și savurez în ea
o eliberare de toate gîndurile.
Urmăresc fumul ca pe-un itinerar,
gust, într-un moment sensibil și competent,
eliberarea de toate speculațiile,
conștient că metafizica nu-i decît simptoma unei boli.
Apoi mă întind pe spătar și continui să fumez -
voi fuma atîta timp cît îmi va permite soarta.
(Dacă m-aș fi însurat cu fiica spălătoresei,
poate c-aș fi fost fericit.)
Aici mă ridic de pe scaun, mă duc la fereastră.
Omul a ieșit din tutungerie
(punînd restul în buzunarul pantalonilor?)
Ah, îl cunosc: e Esteves fără metafizică.
(Patronul tutungeriei apare la ușă.)
Ca purtat de-o inspirație divină,
Esteves s-a întors și m-a văzut.
Mi-a făcut semn din mînă iar eu i-am strigat:
Salut, Esteves!
Și Universul s-a recompus pentru mine
fără idealuri și fără speranță,
și patronul tutungeriei a zîmbit.

(Tradus de Lucia Sotirova)
Trandafirii din grădina lui Adonis îi iubesc,
Volucrul lor îl iubesc, Lidia, roze sunt,
Pentru care ziua nașterii
Este și ziua morții lor.
Eternă rămâne pentru ele lumina, întrucât
Apar după ce soarele deja s-a ivit, apoi
Sfârșesc înainte ca Apolo să-și lase
Vizibilul său parcurs
Tot așa din viața noastră o singură zi să facem,
Neștiutori, Lidia, și cu bună știință,
Căci noapte se află și înainte, și după
Acest puțin cât ne e durata.

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba portugheză. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la Pt.Citatepedia.net. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.
cumpărăturiCartea "A Little Larger Than the Entire Universe: Selected Poems Paperback" de Fernando Pessoa este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la -73.99- 43.99 lei.

 

Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.


Comentariu

Numele (obligatoriu)

Adresa de e-mail (nu e publicată, este important să fie scrisă corect)

Dacă ai cont în Forum, este valabil și pentru comentarii sau alte facilități. Autentificare »

Comentariul trebuie să aibă un ton civilizat și să se refere la subiectul citatului, altfel va fi șters. Pentru mai multe informații despre criteriile pe care trebuie să le respecte comentariile, citiți Regulamentul.

Pentru a discuta despre alte lucruri decât cele care respectă tematica acestei pagini, se poate deschide un subiect în Forum.


Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Direcționează
3,5%
către Asociația Culturală Citatepedia!

Citește detalii »

Discuții similare în Forum

Mai multe în Forum »

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!