Toamnă, ţi-aş da cu vitriol în ochi

tristeţea-i acompaniată de frunze,
freamăt de evantaie japoneze,
trece un anotimp vine altul
într-un adio fluturat de batiste,
o mână şterge zarea
şi desparte lumina dinăuntru de cea din afară,
un ochi mongol răsare hulpav
spre sânii de atlaz
freamăt de frunze- flaut de lună,
ce lume nebună, ce lume nebună...

ca un zefir de bucurii
poemul se-nalţă cărămidă cu cărămidă,
fereastră deschisă,
îndemnuri,
flori otrăvite,
blestemuri,
se speră, se speră –ntro viaţă prosperă,
gustul visului s-a acrit,
ne-am măngâiat în plăcere şi ură
crezând că iubirea e pură.

plopii ca hienele defilează
prin toamna care-agonizează
şi sânii tăi
care mă-ntorc în vis,
genuchii-ţi ca un deal de bogăţii
mă fac să cred că sunt în paradis.

toamnă, ţi-aş da cu vitriol în ochi
să pleci mai repede de pe la noi,
ia-ţi hoţii,
borfaşii,
bagabonţii,
sinucigaşii,
otrăvurile,
stâlpii, etajele, sforile, norii, apele, cuţitele,
ia-ţi lumea ta nebună
care se bate, murmură, mârâie
şi pleacă cu ea
pe-o stea
sau în lună.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (7 octombrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Votează! | Copiază!