Poveste de iarnă

Cine a spus că cerul e posac?
Un fulg, acolo, ce e, te-nfioară?
Nu-i spune lui poveşti că eşti sărac,
Că lemne n-ai, doar nu-i întâia oară.
Şi ce-i mai sănătos ca statu-n ger?
Te naşti din nou, nimic nu te mai doare;
E zidul spart? Te poţi uita la cer!
Ferice fii, nu poate fiecare!...

Bătea la uşi Crăciunul timpuriu
(În sănii cu bărboşi purceşi din mituri,)
Dar n-ajungea – în visul lor târziu -
Sărmanelor "fetiţe cu chibrituri"...
În zgomot sec se deschideau obloane;
Ţâşneau în stradă mii de licurici...
- "Ce faci, mon cher?... Ai să răceşti cucoane!"
- "E-atât de cald că mă sufoc aici..."

În tremur scurt o ultimă suflare
Pierea sub ceru-nzăpezit de nori:
- "A mai murit un... hoţ de buzunare..."
- "Să bem, mon cher, că iată bate-n zori"...
Cine a spus că cerul e posac?
Păi ce să fac, eu te-am făcut sărac?...

Se-nvălurea în alb întreaga urbă
Trasând pe zare o tristeţe curbă.

poezie de Adrian Erbiceanu
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!