Sună iubire, sună!

sună, iubire, sună!
pământeană aşternere de note zâmbeşte sufletului ars
de culorile unei toamne nesfârşite

sună, iubire, sună!
clopoţeii şarpelui ridicându-şi capul,
din sacul de fum al promisiunilor răsună dulce... amar...

sună, iubire, sună!
doar când tu suni,
cuvintele cresc rădăcini în inima altarului minciunilor...
perfect adevărate, stilate,
pe tronul din lemn de inimă dintr-un tei,
răvăşit într-o chemare unică dar atât de inutilă...

sună, iubire... şi taci!
tăcerea ta îmi lasă răsuflarea întreagă,
cât un ecou amorţit între nimic şi nimic.

mai încalecă odată pe armăsarul din povestea cu merele de aur.
parcă erau trei?
pe al treilea muşcă-l cu sete şi aruncă-l departe...
o pasăre cu inima de stâncă îl va cuprinde în cioc,
uitând minciunii groaza de a redeveni adevăr...

poezie de Anne Marie Bejliu (13 august 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Votează! | Copiază!