Troilus şi Cresida. Cartea întâia

De Troil, rigăi Priam fiu mezin –
Cât încă sunt cu voi aici – agale
Voi depăna: cum a sorbit din plin
Iubirea cu amarurile sale
Şi bucurii, şi-apoi cumplita-i jale.
Ajută-mi, Tisiphona, să înstrun
Trist viersul meu ce plânge cât îl spun.

La tine strig, zeiţă mult zbătută,
Furie crudă stând sub greu blestem:
Ajută-mi mie, tristă alăută
Ce-îngân, cum ştiu, pe-ndrăgostiţi când gem.
Căci se cuvine, după cum vedem,
La om mâhnit, tovarăş negurat,
La jalnică poveste, chip surpat.

Deşi robesc la robii lui Amor,
Iubirii nu cutez cu vreun temei
Să-i fac rugare pentru ajutor:
Departe-n hău e ajutorul ei.
Dar dacă doi îndrăgostiţi sau trei
Găsi-vor în povestea mea vreun leac,
Sunt volnic bucurie să le fac.

Iar voi ce vă-mbăiaţi în bucurie,
De-aveţi, vai, milă-n voi, un strop măcar,
Aduceţi-vă aminte ce urgie
Aţi pătimit cândva şi cât amar
Au tras şi alţii; şi socoateţi, iar,
Cum înşişi voi v-aţi pus Iubirii-n poartă
Spre-a nu vă fi izbânda prea uşoară.

Şi vă rugaţi cu cei ce-s în durere,
Precum Troil – vedea-veţi mai târziu –
Ca Amor să le aducă mângâiere,
Şi vă rugaţi lui Dumnezeu-cel-viu
Să-mi dea putere să v-arăt, cum ştiu,
Ce chin şi-amar pat robii lui Amór
În focul lui Troil, mistuitor.

Vă mai rugaţi cu cei ce în iubire
Nu mai găsesc nădejde nicăieri;
Cu cei pe care sar a-i clevetire
Limbi rele de bărbaţi au de muieri;
Rugaţi pe Dumnezeu din răsputeri
Degrab‘ să-i ierte de pe-acest pământ
Pe cei pe care Dragostea i-a frânt.

Şi iar, cu cei întru huzur născuţi,
Ca Domnul să le deie stăruinţă
Şi har spre-a fi domniţelor plăcuţi,
Într-a lui Amor cinste şi credinţă.
Aşa găsi-voi inimii priinţă:
Rugându-mă pentru acei ce-i ştiu
Robi Dragostei, şi jalea să le-o scriu,

Şi milă pentru ei să simt fierbinte
În inima-mi cu dinţii înfrăţită.
Ci ascultaţi acum cu luare-aminte,
Căci cale va s-apuc neocolită
Ca să vă spun de patima-îndoită
A lui Troil, pe Cresida iubind,
Şi cum, trădându-l ea, muri scrâşnind.

Ştim toţi cum Grecii, straşnic înarmaţi,
Porniră cu o mie de catarge
La Troia, şi ani zece-îndelungaţi
Bătură-n zidul ei cătând a-l sparge,
Spre-a răzbuna în ochii lumii large
Cea faptă a lui Paris ticăloasă,
Răpind-o pe Elena lor frumoasă.

Şi s-a făcut că-n cel oraş era
Trăind pe-atunci un om de mare vază,
Greu prooroc, ce Calcas se numea;
Şi el ştia, cu mintea lui cea trează
Că pân‘ la urmă Troia va să cază
În pulberi, precum zeul său i-a spus,
Pheb, mai numit Apollo Delphicus.

Deci când aflat-a Calcas prin socoate
Şi prin răspunsul de la zeu primit
Că vin cei Greci cu hoarde-înfricoşate
Menindu-i Troiei groaznicul sfârşit,
Să-şi lepede cetatea s-a gândit;
Căci el ştia din făcături că-n scrum
Avea să piară Troia, cum-necum.

Drept care, sub al nopţii coperiş,
Cest înţelept, departe văzător,
La Greci în taberi a fugit pitiş;
Iar dânşii l-au primit curtenitor
Cu mare-închinăciune şi onor,
La-înţelepciunea lui trăgând nădejde
Să-i sfătuie în orişice primejde.

Şi vâlvă ce-a mai fost când s-a lăţit
Din gură-n gură zvonul prin cetate
Cum Calcas de spre ei s-a hainit
Fugind la Greci, şi-au strigat dreptate
Prin plată grea credinţei lui călcate,
Zicând că el şi neamu-i ticălos
Preavrednici sunt să ardă pân‘ la os.

Lăsase-n Troia Calcas, de această
Nemernicie-a lui neştiutoare,
Pe fiică-sa ce sta sub grea năpastă,
Căci viaţa şi-o temea cu teamă mare,
Şi nicăieri să afle vreo-îndreptare,
Căci văduvă era, şi ce stingheru-i
Când n-ai prieten cărui să te jelui.

Cresida o chema pe-acea domniţă,
Iar după gândul meu, în Troia toată
Mai gingaşă nu se afla fiinţă;
Frumuseţe de pe alt tărâm, ciudată,
Încât părea a fi din veci sculptată
Întru desăvârşire îngerească,
Şi pogorâtă să ne umilească.

poezie de Geoffrey Chaucer, traducere de Dan Duţescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Votează! | Copiază!