Să nu-mi mai fie sete mâine
Prin noi trecutul trece gol și absurd,
am devenit biserici fără sfinți.
Nu mai avem icoane pe chipuri,
sufletul ne-a denunțat.
Oasele ne străpung pielea gândirii,
arsă,
avortăm ce-am fost și ne punem drept satane pe cruce.
Am devenit noroi, plini de dorințe, vrem numai bani,
nu mai suntem capabili să fim, nici măcar un ieri,
să fim un șubred ruginit sau un ceas de remușcare,
în închisoarea vieții noastre.
Ne este foame mereu, ne mâncăm propria carne,
fiul nu mai este pentru noi nici măcar durerea neputinței,
mi-am fracturat un picior al minții ieri,
mâna o mai am încă-n atele.
Mănânc șchiop și merg fără mâini,
așa am ajuns într-un astăzi
să colectez picături de sânge, să nu-mi fie sete mâine.
poezie de Viorel Muha (mai 2011)
Adăugat de Viorel Muha
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre trecut
- poezii despre mâncare
- poezii despre mâini
- poezii despre viitor
- poezii despre viață
- poezii despre sânge
- poezii despre suflet
- poezii despre sfinți
- poezii despre sfințenie
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.
Unele dintre comentariile pe care le-ați adăugat în ultima lună au fost eliminate, nerespectând Regulamentul. Pentru a evita o suspendare a dreptului de a scrie comentarii, este recomandat să respectați regulile și să nu vă angrenați în certuri sau alte discuții care derapează.