Şi, tot mai trişti, castanii...

Ci, tot miroase-a ploaie - dar ploaia e departe,
În târg, se zbate-un clopot, vestind o nouă moarte...
Au înflorit castanii – dar trist şi abătut –
Şi peste ei, tristeţea, ca fumul, a căzut.

Castani-aceştia tandri şi atât de maiestoşi,
Azi, nu-mi mai spun nimica, deşi-au rămas frumoşi;
Sub floarea lor ciudată – de candelabru întors
Cândva, în copilărie, cuminţi visări am tors...

E-o primăvară tristă, ce doar arar zâmbeşte
Şi simţi nesiguranţa în aer cum pluteşte...
O pasăre buimacă s-a năpustit în geam,
Zvârlită-n vânt sălbatic, de-un frânt, dar verde ram.

La fel, se zvârl speranţe, din suflete vioaie –
Ce repede se frâng – de nu pot să se-ndoaie
Sub buimăceala lumii, sub rătăcirea ei,
Ce tot mai greu apasă - cu dezinvolt temei.

Şi, tot mai trişti, castanii, nesiguri înfloresc –
Şi tot mai rar, vezi semeni – la semeni că zâmbesc.
Cuvintele rostite, nesigure şi seci,
Vădesc belşug de inimi din ce în ce mai reci.

Ne-au dezbinat amarul, neşansa şi prostia –
Mincina-nlocuieşte tandreţea şi-omenia.
Tot mai cernită, îngustă – încet, devine zarea,
La capătu-i aşteaptă, cu grijă, dezolarea.

... Ci, tot miroase-a ploaie – sau, poate, doar a moarte –
Căci dangătul de clopot - e-aproape şi departe...
Şi, tot mai trişti, castanii, nesiguri, înfloresc –
Sub plumbul greu al zilei – cu flori mă prohodesc...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Votează! | Copiază!