Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Cântec trecut
Ți-ai prins în palme pletele de aur
Și fir cu fir le-ai pieptănat, agale,
Le-ai destrămat, le-ai strâns ca pe-un tezaur,
Iar soarele, oprindu-se în cale,
Și-a aruncat un buchețel de raze
Ce și-a pierdut lucirea sidefată
Și-a poposit--căutător de oaze--
Ca să-ți sărute chipul de agată.
Iar tu, tremurătoare, împletit-ai
Cu razele aprinse-a ta cosiță
Și-n focul lor, furată, învelit-ai
Aurul tot, făcându-l cununiță.
Și-atâta tot! Ai râs, apoi, și iară
Te-ai afundat în visurile-n care
Ți s-a topit a vieții primăvară,
Crăiță dulce cu petale-amare!
Ți se părea că n-o să mai sfârșească
Iluzia--o pânză de păianjen--
Credeai că fericirea îngerească
Fu dată, pe vecie, pentru oameni.
Fecioară ce te pierzi în visuri-nalte,
Și îți clădești, din chipul ce te-adoră,
Un dătător de veșnicii bogate;
Te amețești în viață, ca-ntr-o horă...
Privește, dar, și râzi de soarta care
Mereu vrea să ne-nșele cu himere
Și-mbrățișeaz-o fără-nfiorare.
La ce să te-nfiori când totul piere?
poezie clasică
de
Nicolae Martinescu
din
revista "Marea noastră"
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice