Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Cântecul focului
În fabula verde și calda-a naturii
tu crengi ai, iubito, nu brațe,
și muguri îmbii, cu mlăditele prinzi.
Descânzi dintr-un basm vegetal, al răsurii?
Ia seamă să nu te aprinzi
cum se-ntâmplă adesea cu lemnul pădurii.
În chipuri atâtea, flacăra-ntâmpină pasul
oricarei fapturi pământene,
și drumul i-atine și ceasul.
Îmi spui:
"Nimic nu s-aprinde, și nimeni, de raza de luna".
Și-n galeș surâs înflorești mulțumita, crezând
că sorții îi stai împotrivă, oricând,
c-o sagalnică vorba.
Îngădui răspuns înălțat peste timp, peste loc?
Fapte, o, câte-aș putea înșira,
ciudate-ntâmplari risipite prin cronici,
marturii de legendă, ce-arată
că sunt cu putința și un asemenea foc,
și asemenea arderi.
Ia totul scânteie din toate. Tâmpla s-aprinde
de tâmpla, și piatra de piatră.
O stea nevăzută ia foc în cădere, din gerul
văzduhului. Arde-n armură, sub zea cavalerul,
femeie învinsă, minune fără vesminte, strângând
lânga vatra,
Și-aprind licurici, ei însuși, din dragoste rugul.
Iubirea tâsnește din țarâna și face pământului aură
s-ajungă-n țării, s-acopere crugul.
Rareori numai, sfârțitul nu e cenuță.
Cât e întinsul și-naltul luminii,
dumnezeu singur arde suav câteodată prin tufe
fără de-a mistui. El crută și mângâie spinii.
Altfel noi ardem, iubito. Altfel ne este ardoarea.
Cât e întinsul, cât e înaltul,
noi ardem și nu ne iertam,
noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi
mistuindu-ne unul pe altul.
poezie celebră
de
Lucian Blaga
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice