Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Ofelia
I
Pe unda neagră, lină, în care stele dorm,
Ofelia cea albă plutește-ncet, culcată
În lungile ei văluri. Și pare-un crin enorm.
Chemări de corn răsună-n pădurea depărtată.
De ani o mie trece pe lungul, negrul râu,
Ofelia cea tristă, ca o nălucă pală.
De ani o mie, dulcea-i sminteală, fără frâu
Romanța și-o îngână în briza vesperală.
Ca pe-o corolă vântul îi desfășoară, lin,
Gingașul văl pe apă, și sânul i-l sărută,
Plâng sălcii pe-al ei umăr, iar trestiile vin
Asupra frunții sale, în vise-adânci pierdută.
Mototoliții nuferi suspină-n juru-i, blând;
În vreun arin ce doarme, ea sperie ca un crainic
Vreun cuib din care o clipă se-aud aripi bătând.
Din stelele de aur, pogoară-un cântec tainic.
II
Ofelie frumoasă ca neaua, ai murit
Copilă; tu, de apă ai fost târâtă, poate
Fiindcă-un vânt din munții Norvegiei stârnit,
În șoaptă îți vorbise de aspra libertate.
O boare neștiută, ce păru-ți răvășea,
Spre mintea-ți visătoare ducea un straniu freamăt.
Iar inima ta, glasul Naturii-l deslușea
În bocetul pădurii și în al nopții geamăt.
Imensa horcăială a mărilor sub cer
Zdrobea prea omenescul tău sân, plin de dulceață.
Și, într-o dimineață de-april, un cavaler
Frumos, nebun și palid, ți-a-ngenuncheat în față.
Iubire, Libertate și Cer! Ce vis trăiai!
Și te topeai într-însul ca neaua pe jăratec.
Te gâtuiau vedenii și, fără glas, purtai
În ochii-albaștri spaima de-un Infinit sălbatec.
III
- Poetul ne mai spune că, nopțile, tu vii
Și cauți pe sub stele, cândva culeasa floare, -
Și c-a văzut-o, strânsă în văluri străvezii,
Pe-Ofelia cea albă plutind, ca un crin mare.
poezie celebră
de
Arthur Rimbaud
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice