Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Idilă
De-atâtea zile plânge Cerul!
Chiar și-n această dimineață
Pământul și-a-nălțat reverul,
La gât și-a pus fular de ceață.
Și toate văile-și îmbracă
În voaluri umede, lăptoase
Și roagă Cerul să mai tacă,
Destul cu toanele-i țâvnoase!
Dar Cerul stă posomorât,
Cu norii trași vârtos pe frunte,
Privește spre Pământ urât,
Trimite Ploaia să-l înfrunte.
A pus sechestru peste Soare,
Nu-l lasă-o clipă să se-arate,
Nu știu ce supărare are,
Că doar Pământu-i este frate.
La stele și la Doamna Lună
A pus de strajă nori și vântul,
Le-a pedepsit de-o vreme bună
Să nu se vadă cu Pământul.
Plutea în aer dezolarea,
Insuportabilă-așteptare,
Toți munții, apele și marea
Puneau aceeași întrebare.
Frumoasa Lună bănuia
De ce plângea atâta cerul,
Chiar foarte sigură era
Pe unde șade adevărul.
S-a hotărât să îi vorbească,
Să ia sfârșit această stare,
Nu mai dorea să-l chinuiască,
De-ajuns cu-atâta supărare!
"Pământul, eu l-am mângâiat
Cu raza mea de la distanță,
A fost un gest nevinovat
Ce n-are nicio relevanță.
Nu fi gelos! Doar știi prea bine
Că-n veci eu nu te părăsesc,
Voi sta mereu aici cu tine,
La tine-n brațe eu trăiesc."
Mărețul Cer s-a luminat,
În patru zări trimise Vântul,
Toți norii negri-a alungat
Și Soarele-a umplut Pământul.
poezie
de
Mariana Dobrin
din
Raiul cuvintelor
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice