Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
În căutarea Șeherazadei
În mări de nord; în hale lungi și sure
M-am coborât și am ciocnit cu zeii,
Atârnând arfa-n vecinica pădure.
M-am îndulcit cu, patima femeii,
În stele i-am topit aurul din plete,
În poale-am scuturat piatra cameii,
Din ochi i-am sărutat priviri șirete,
De-umeri-i rezemat am râs cu dânsa
Și-am potolit din gură-i lunga sete
De-amor. Apoi m-am dus - ea plâns-a,
Mi-a deschis marea porțile-i albastre
Și Nordul frig durere-mi caldă stins-a
M-am dus spre sud - und-insule ca glastre
Gigantici se ridic din sfânta mare,
C-oștiri de flori, semănături de astre.
Și și-a îmflat eterna mea cântare
Aripele de pară-n cer pornite
Pân-am pierdut pământu-n depărtare,
De unde-albastre scândure-s unite.
De gânduri negre-i grea antica-mi navă:
Nu știu pe vane căi-s ori menite?
Viața mea-i ca lanul de otavă:
E șeasă făr-adânc și înălțime.
Vulcanul mort și-a stins eterna lavă
Dar ah, ce văd? E vis? O-ntunecime
Ridică colți înalți din frânta mare.
Cine îmi spune ce minune-i? Nime?
Din ce în ce un rai în depărtare
Se desfășoară dintre stânci trunchiete,
Plesnite lin de undele amare.
Munții înalți la cer străbat, se vede;
Văi cu izvoare s-adâncese sub soare
Și dealuri mari păduri înalță-n spete:
E Orientul. Codrii cu grandoare,
Cu vârfii nalți vor norii să-i disfețe.
Cetăți prin ei își pierd a lor splendoare.
Prin codrii lui, prin șesurile crețe,
De-a vântului suflare-mbălsămată,
Pin munții-n nori și pin pustii mărețe,
Urbile-antice strălucind s-arată
Și albe par și mitice - cu basme
Urieșești e țara presărată.
Și norii spânzură pe cer, fantasme
De foc și aur ce-n oștiri se-nșiră,
Codrii se plâng și marea doarme-n spasme.
Ajung la țărm - se-ndoaie ca o liră
Cu valuri instrunită-n lunge rânduri,
Un mic liman, ce raze blând respiră.
Corabiei apusene grea de gânduri
Sinistre - eu pe valuri îi dau drumul,
Frântă de stânci se risipește-n scânduri.
Ce întâlnesc întâi pe țărm e-un tumul -
Proroc prea singur al vieței umane,
Tu ești cenușa iară viața-i fumul.
Nu crede însă că în doruri vane
Caut norocul spre-a te-afla pe tine,
Noroc lumesc - zâmbiri aeriane!
Las pe-alții să zidească din ruine
Zidiri de-o zi pe răbdătoarea spată
A vechiului pămînt, ce nu-s de mine.
În furnicarii din Apus ei toată
Viața-și fac doruri vane, nebune,
Nu știu că-n lume nu-i ceea ce cată.
Ei caut adevăr - găsesc minciune.
Neam vine și neam trece - toți se-nșală.
Eu adevăr nu cat - ci-nțelepciune.
Căci mintea cea de-nțelepciune goală,
Oricât de multe adevăruri știre-ar
Îzvor de amărâre-i și de boală.
În ladă aur oricât grămădire-ar
Cu aur nu se stinge-n veci amarul
Și Pace numa-n inimă-i găsire-ar.
Ușor trage prezentul la cântarul
Înțelepciunii... Și ea-i fericirea.
Cu-a răsăritului averi samarul
Eu mi-1 încarc, cu-a lui gândiri - gândirea.
Eu pasu-ndrept colo înspre cărunții,
Gigantici muri ce-n câmpi îi sădi firea.
Din codri-adânci, ce înmormântă munții,
Ce-abia și-arăt al lor cap în ninsoare,
Urcând în negre stânci diadema frunții,
Pin -sir, de cedri, palmi nălțați în soare,
Prin lunci de dafin, pe-unde cresc măslinii
Smochini, ș-ațiu pe verzi cărări în floare.
Din prund înalță trunchii lor arinii
În lunce risipiți sub stânci ce pică
Izvoare sar, prin mușchii rădăcinii.
Pin mândrele grădini în cer ridică
Saraiuri albe cupole de aur
Cu sori pare plouată urbea-antică.
Și risipite prin dumbrăvi de laur
Stau casele-albe, azile liniștite.
Pe porți sunt stihuri scrise-n limbi de maur
Iar căile-s cu mamură podite
Și fără punți sunt sfintele dumbrave.
Pe scări înalte flori de foc sădite.
Pe scări culcate fete albe, suave
Părui cel negru-l piaptănă în soare,
Ori visătoare stau de-amor bolnave.
Ah!, e cetatea cea strălucitoare
Unde-npăratul Indiei reșade:
Un soare însuși este el sub soare:
Nevasta lui e-acea Șeherazade;
De-nțelepciune plină și frumsețe
Ș-a o privi doar soarelui se cade.
Într-un sarai cu cupola rotundă,
Pe scări ele marmură îmi urc piciorul,
Pe stâlpi; înalți las, umbra să pătrundă,
Sub bolta porții calc de flori covorul-
Cărare-i el prin de-aur nalte glastre
În ele crinii mari întrec ivorul.
Pe murii albi marmorei s-urc pilastre,
Ce netezi, roși, oglinde de purpură,
Reflectă: frunze verzi și flori albastre.
Un miros răcoros simțirea-mi fură.
Deschisă, lin e ușa unei sale
Și noi minuni uimiții ochi văzură.
Cu umbre moi a gândurilor sale
Un pictor a-nflorit plafondul, murii,
Cu chipuri zvelte, basme-orientale.
Pe perini lungi culcate-s hurii -
Și din cățui de-argint copăr miroase
Cu fum albastru formele picturii.
De roșă catifea cu fir de aur trase
Se nalță într-un baldachin perdele,
Umbrind un pat cu perini de mătase
Pe acel pat, un tron cusut cu stele,
Stă inșirând mărgăritare-n poale
Regina cea-nțeleaptă. - Dintre ele
Picioare de zăpadă, mici și goale,
Ea-ntinde surâzând ca-n vis pe-un scaun
De vișinie catifea și moale.
Dureri și ani, și toate îmi disdaun
Aceste vise-aievea la vedere:
Mă mir cum în Olimp se mir-un faun.
Frumoasă e în visu-i de plăcere,
Cu fața albă ea lumină sale
Și ochii ei izvoară de mistere,
Mari și adânci tăiați-s ca migdala
Și-n păru-i negru corpu-i de zăpadă
E cufundat - o virgină Itală.
Cine-ar vedea făr-în genunchi să cadă?
Am genuncheat. - Eu am știut, străine,
Că ai să vii - a dorurilor pradă
Ca să m-asculți și să duci de la mine
A-nțelepciunii ș-a frumuseții floare,
Să luminezi gândirile din tine.
Eu am știut - profetă vrăjitoare
S-atrag cu-a tainelor și-a basmei rază
Poeți cu inimi ceruri-doritoare.
Ridică-te și vino de te-așază.
Ici, lângă mine, sui pe perna asta...
Cu brațu-i gol și alb ea o-nfoiază.
Am ascultat... M-am răzimat cu coasta
De dulci gătite perini - iar genunchiul
Plecat... c-adoratori din vremea foastă.
poezie celebră
de
Mihai Eminescu
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice