Către un amic versificator
Ci lasă, tu, cerneala și pana ta, Ariste,
Uitând păduri, pârâie și țintirimuri triste-
Nu cresc iubiri de flăcări în cărticica slabă.
Vezi, să nu cazi din munte! Coboară mai degrabă.
Tot sunt și fără tine prea mulți poeți, și-or fi,
Ce scot la cărți, uitarea să aibă ce-nghiti.
Poate și-acum, de zgomot când te retragi departe,
Având de-o muză proastă, de veșnicie, parte,
Aripile Minervei avându-le egidă
Ascunzi un tată pentru altă Telemahida.
Deci teme-te de soarta poeților de-ocară,
Ce cu grămezi de versuri întruna ne omoară-
Răsplata hărăzită de viitor e dreaptă
Că-n Pind așteaptă lauri, dar și urzici așteaptă.
Când gloria nu-ți vine, să te-nspaimanti! Apollo
Privindu-și Heliconul și dând de tine-acolo
Va clătina din capul cu cârlionț ca,-ndata,
Cu-o joardă de răchită în geniul tău să bată. Artist, poet nu-i omul ce rimă o brodește,
Și, scârțâindu-și pana, hârtie cheltuiește.
A scrie versuri bune nu e un fleac, cum crezi-
Cum Vitgenstein ușor e să-i bată pe francezi.
Pe când Derjavin, Dmitrev, Lomonosov sunt puși
Mereu, la loc de cinste, între poeții ruși,
Hrănind cu minte-nălța învățături străbune-
Prea multe cărți mor iute, abia sosite-n lume,
Căci opera lui Grafov, care-n deșert răsună,
Cu Bibrus și Glazunov va putrezi-mpreună-
Nimeni n-o s-o mai știe, și n-o ceti proștii,
Blestemele lui Phoebus o vor pecetlui. Ci hai să zicem însă c-ai fi în Pind ajuns,
Și că poet, mulțimea, pe drept cuvânt, te-a uns,
Că toți vor să citească ce scris la tine-n vers e.
Crezi tu că înspre tine-or începe să se verse,
În fluviu, avuția- cu-avere să te-alegi,
Tu, ca poet, să cumperi de-a valma, state-ntregi,
În lăzi de fier tot galbeni răsunători să strângi,
Și-apoi, trântit pe-o rană, să bei și să mănânci?
Vai! Nu sunt scriitori bogați pe lume, frate,
Ursita nu le tăie în marmură palate,
Nici lăzi în care aur să sune și tresalte!
Cocioaba de sub humă și podurile-nalte
Sunt ale lor palate și săli imperiale.
Îi laudă mulțimea, dar îi nutresc jurnale.
Roata fortunei trece, la ei nu face haltă;
Gol s-a născut, gol merse Rousseau-n lumea cealaltă, Cândva,-ntr-un sat, țin minte și eu, ca toți mirenii,
Trăia un popă vârstnic, albit de-amarul vremii.
Trăia-n belșug și pace, și cu vecinii drept,
Încât se duse vestea că-i popă înțelept.
Însă, odată, popa prea deșertând pahare
Sosind de la o nuntă, cam beat, spre înserare,
Niște mujici, săracii, iesitu-i-au-nainte
Zicându-i cu sfială: "Ascultă-ne părinte,
Noi știm că băutura, în predici, o-nterzici
Și, să nu bea, aparte, oricărui om îi zici.
Noi credem, dar, ne spune, de ce chiar dumneata..."
-"Stați și-ascultați! Și popa astfel le răspundea:
Ce spune popa, faceți, și nu ce popa face!
Nu pilda ci cuvântu-i urmați. Și fiți pe pace." Eu, cu aceleași vorbe am să-ți răspund, pe loc,
Dar nu să mă justific! Asta n-o vreau deloc.
Ferice-acela care, uitând de poezie,
Fără de chin și grijă să viețuiască știe,
Cu ale sale ode ne-mpovarand jurnale,
Și, fără să își piardă comoara vremii sale,
Nu-i place să se plimbe pe piscuri de Parnas,
Nu-i poftitor de muze, nici de focos Pegas.
Pe el, cu pana-n mână Ramakov nu-l spăimânta,
El nu-i poet, Ariste, dar duce viață blândă.
|
Module dinamice