Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Legenda Portului Cenușiu
Alergau continuu pe străzile orașului portuar,
Se cățărau curioși pe puntea navelor de la chei;
Ceața, albă și rece, venită dinspre estuar
Nu fusese niciodată mai rece și mai albă decât ei.
"Hei, Starbuck, Pinckney și Tenterden, e mare deranj!
Fuga la șalupele voastre, adunați întregul echipaj,
Împânziți golful, căutați până-i găsiți pe prichindei."
Era un motiv de teamă! În mijlocul acelei zile cețoase
Barcazul acostat la debarcaderul dărăpănat, plin
Cu copii care se jucau, răpit de curenții mareei joase,
S-a dezlipit de dană și-a dispărut în norul pufos, opalin,
Derivând spre larg, inaccesibil auzului și vederii
Luând cu ea treisprezece copii ai durerii
În hulpava imensitate-a golfului, mării vecin!
Un căpitan cu chipul dur, "Domnul aibă-n paza lui pe toți!"
A spus, "Acel barcaz nu va mai pluti la mareea-naltă!"
Nevastă-sa a răspuns, "Fetița nu va auzi strigarea MEA, socoți,
Oriunde-ar fi acum, pe mare sau pe lumea-ailaltă?!"
Și-a strigat c-o voce tremurătoare și-ascuțită, pradă disperării,
Sălbatică și stranie, ca țipetele păsărilor mării,
S-a cutremurat mulțimea strânsă-acolo, înfiorată.
Tăcut, s-a prăvălit ceața ascunzând marinar de marinar,
Ascunzând cerul de mare și marea de oamenii vineți:
Se-auzeau doar respirațiile-n aerul înfrigurat, polar,
Clipocitul apei și scârțâitul vâslelor în furcheți.
Au simțit apoi o adiere dinspre văile pline de poteci,
De pajiști năpădite de trifoi, de pietre cenușii și reci,
Dar niciun semn de la cei pierduți, fetițe și băieți.
Nu s-au mai întors. Dar se spune că oricând
Se lasă ceață densă peste reciful de lângă port
Pescarii-n căutarea macroului reduc velele până când
Un sunet cunoscut le-aduce-n inimi pace și confort,
Vocile copiilor care pe barcazul fantomă se joacă încă,
O umbră-ndepărtându-se mereu în negura rece și-adâncă
Pe apele care-și ascund comorile dincolo de orizont.
E-o poveste naivă spusă de-un marinar lipsit de minte,
Genul de temă care-i oferă poetului leneș un anume avantaj;
Totuși, când, insinuantă, pâcla Îndoielii prinde să ne-alinte,
Iar noi ne-apropiem de țărmurile Vârstei, pierzându-ne-n peisaj,
Auzim dinspre țărmul mut și-ncețoșat apropiindu-se de fereastră
Vocile copiilor care-au dispărut demult din viața noastră,
Îmbiindu-ne sufletele spre-un loc liniștit de-ancoraj.
poezie
de
Francis Bret Harte
, traducere de
Petru Dimofte
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice