Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Dă-mi, Doamne, timp
Sunt supărată, Doamne,
Sunt supărată că ți-ai trimis timpul
Care mi-a intrat în grații
Și eu l-am crezut
Că-i cinstit, că nu fură
Că lui nu-i trebuie nimic
Și i-am încredințat, Doamne,
Clipe, zile, nopți, dimineți
Coarda cu capetele colorate în roz
Fundițele din panglică albă înnodate de mama
Și chiar șotronul zgârâiat cu cărămida
Prin clasa a treia
Pe pământul reavăn din curtea școlii.
Eu de bună credință m-am învoit
Am plecat să îmi văd de ale mele
Dar nu înainte de a-l asigura
Că îl voi răsplăti.
Și da, m-am întors,
Dar a dispărut șotronul
Vântul mi-a șoptit că l-a șters timpul
Dar pe cine să mai trag la răspundere
Când din cel pe care l-am lăsat
Nu am mai găsit decât o epavă
Un sfrijit gârbovit și surd
Către cine și cui să strig
"Că timpul meu nu mai are timp"
Și că eu simt că mai am puterea
Să râd, să plâng,
Ba chiar să zgârâi un alt șotron
Pe obrazul aceluiași pământ.
Mă fac una și aceeași cu cărămida
Pe care-o strâng, și-o strâng
Până se transformă în lutul
Din care m-am născut
Coarda se închide într-un cerc
Acel zero infinit din care m-am întrupat și m-am născut.
poezie
de
Daniela Vîlceanu
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice