Îmi iau primăvara-n spate și alerg spre primul tren...
Mă gândesc că-s prinsă-n plasa unui vis diavolesc și n-am arme potrivite, unde-l doare să-l lovesc...
Poezia nu mai are nici putere, nici avânt, când o scriu doar cu durere și-s consoane în cuvânt...
Vânt și ploi au prins vocale și le-au răstignit pe cruci, poezia mea de vineri a rămas în cuib de cuci...
Inventez o nouă cale înspre suflet printre ploi, unde să-mi conduc toți pașii singură și fără noi...
Să iau primăvara-n spate și să plec înspre păduri, unde verdele se zbate, să exulte-n muguri puri...
Și să-mi regăsesc culoarea și dorința de-a zbura, doar sorbind din seve-albastre dintr-o lacrimă de stea...
Este timpul învierii și-al renașterii din neant, știu că-n primăvara asta am și eu un loc vacant...
Dar, îmi trebuie un zâmbet și un cântec violet, să le-arăt când trec hotarul, plata pentru un bilet...
Scormonesc prin acareturi și găsesc într-un jurnal, zâmbetul de altădată și refrenul muzical,
Ce îl fredonam prin viață, ca imbold pentru izbânzi, când în orice dimineață plăteam lacrimii dobânzi...
Și alerg spre trenul vieții, să mă urc din mers spre-amurg, și s-apuc să prind secunde ce-n clepsidre încă curg...
Am să gust din fiecare, doar puțin să am mai mult, să-mi rămână o secundă-ntr-un poem ce-l vreau indult...
Să rămână peste veacuri ca dovada unui vis, pe care l-am scris în versuri ce adastă-n paraclis...
|
Module dinamice