Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Sufletul prin iarna eternității
Suferința mă apasă
pe firea-mi neputincioasă,
iar doru-n suflet fremătând
se-ncheagă pe lacrimi de gând.
Cu singurătatea-n noapte,
se scurg lacrimile-n șoapte,
la sfinți ducând rugăminte,
când pun sufletu-n cuvinte.
Năzuind la vremuri bune,
de la Domnul cer minune
în sperațe ruinate,
de-a fi binecuvântate.
Iarna vieții greu mă ninge
și lumina în ochi stinge,
din ramuri să rămână scrum
pe al vremelniciei drum.
Din foc recuperez scântei
și-n razele ochilor mei
le pun cu viața stinsă-n glas,
pe ele, rod de gând să-mi las.
Dar vânt rece îmi îngheață
viața-n ultima speranță,
spulberând cenușa sorții
prin eternitatea morții.
Suflet pe cărări albite
se-nalță la cete sfinte,
ducând făclie de ceară
pe a veșniciei scară.
Visul de odinioară
îl închid într-o cămară
din sufletu-mi neliniștit,
să-l scot în alt destin menit.
Din flori de soartă umbrite
strâng petale ofilite
în covoraș multicolor,
să-l duc pe Drumul Robilor.
Cu lacrimi de gând le stropesc
și-n suflet le adăpostesc,
prin a veșniciei ceață
să-mi amintească de viață.
Din speranțe ne-mplinite
zugrăvesc muză-n cuvinte
pentru poeții Cetății,
la Poarta Divinității.
Pe covor va îngenunchea
sufletul meu, Domnul să-i dea
viață și destin pe Pământ,
să-mi leg menirea de cuvânt.
2 Februarie, 2022
© Maria Filipoiu
poezie
de
Maria Filipoiu
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice