Epitaf (la moartea unui înger)
La început am fost un vis
la celălalt capăt întunecat al veșniciei,
visul a venit de la celălalt capăt
al luminii.
Lumea a devenit umană și temătoare,
purtând fiorul reîntregit din foc nepământesc pe tâmplele de lut,
și-atunci s-a împlinit
mugurul de viață
prin bunăvoința Celui Preamărit;
Acum am rămas înger prigonit în osânda veșnică,
dar vrednic de ecoul tuturor dorințelor desăvârșite
în bucuria și echilibru lumii.
Aripile mele sfidează renunțarea
în adâncul cerului.
Acolo am semănat cu alb
cea dintâi mireasmă a primăverii
să înduioșez umbra uscățivă a morții,
vremea să nu mai grăbească rânduiala vieții,
revărsată până n temelia verde a pământului.
Am înălțat soarele deasupra apelor
să lumineze zilele căzute galben în toamnele târzii;
Umbra mi-e dreaptă la răsărit,
și în amurg;
Păcatul și minciuna
le am întemnițat
în era întunericului;
nimeni să nu le vadă, nimeni să nu le audă,
ei să trăiască imaculat,
departe de ispită și ademeniți de rai,
eu să rămân în rugăciunea lor
Lumina.
|
Module dinamice