Eu nu-ți pun frâu și nici zăbală...
Te-ntreb așa, aiurea, retoric și banal, de ai putea, iubite, să te transformi în cal, ai galopa spre mine, mușcând din nori și cer, sau ai rămâne-n țarcul, unde ești prizonier?
Știu, că nu-mi vei răspunde, bat câmpii-n lung și-n lat... dar, de-ai intra vreodată la mine în palat, știu sigur, că ți-aș pune, nu șa și nici zăbală, ci doar năframă-albastră și-n fân, în pielea goală mi te-aș iubi sălbatic, vernal și imprudent, tu să-mi răspunzi obraznic și-aproape indecent prin gesturi instinctive ținute-o vreme-n frâu, pe muntele lui Venus, mai jos puțin de brâu...
Apoi, în zori de ziuă, te-aș adăpa cu nard, să-ți vindec insomnia dorințelor ce ard ca lava într-un pântec în care iad și rai se calcă în picioare în tropote de cai...
Voi necheza spasmodic, dorindu-te mai mult cu-aceeași jinduire din vremuri de demult, când eve delicvente mușcau din mere coapte adulmecând adamii... în drum spre miazănoapte a răsărit o lume cu viața în atele... și noi două iluzii călătorind spre stele...
Un univers mai moare, un altul explodează, doar caii mai aleargă și iepele nechează...
|
Module dinamice