Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Sfârșitul zilei
5 august 1945
Se înserează. Zi fierbinte, pleacă!
Desculță, umbra de pe munți coboară
și-ți tot cosește pletele de foc.
Fugi, zi fierbinte, fugi!... Coboară, seară...
Fierbinte zi, infern portocaliu,
pecetie curgând pe-orașul leoarcă
de nădușeală, du-te... Soarele în mare
și-afundă și el răsturnata-i barcă,
din care --- sfârâind pe mute ape
ce-ncep să-nvie-ncet ca niște plante
de arșiță culcate --- se răstoarnă
poveri, poveri de-aprinse diamante...
Printre coline-orașul stă privind...
O mamă e orașul ce privește
și vrea să vadă totul... Iată unul
din râuri scăparând; ai zice-un pește
sclipindu-și solzii, bot în bot cu-n altul,
la fel de mare ca și celălalt,
dar mai posac, căci fratele-i răsfrânge
o școală în șerpuitoru-i fald;
o școală de copii, atâta tot...
dar dimineața când se prind de mână
cântând copiii --- râde-ncet și râul
și-ntinerește apa lui bătrână.
Lin își rotește-orașul ochii lungi
ca niște-aripi de umbră desfăcute,
ce către mare-alunecă încet.
Orașului i-s toate cunoscute,
și vrea să știe de-s la locul lor.
Apune soarele ca-ntotdeauna,
și râurile-s șapte lungi beteli
de aur moale; nu lipsește una...
Respiră marea văluri străvezii...
Mai fulgeră din soare câte-o rază
Scurt săgetând. Orașul stă, privește...
Pe cine l-a rănit? Un om oftează.
Își șterge fața gânditor pescarul...
Cu o batistă atârnând pe frunte,
e rege-acestor ape nesfârșite,
în zdrențe și cu tâmplele cărunte...
Din cârpa-i de pe frunte, grea coroană,
Pe chip i se prelinge nu sudoare,
ci plumb topit, plumb, boabe ale trudei,
ce șiroind ca plânsul, pică-n mare...
Pești de mătase, pești pumnale-albastre,
pești de opal, de vânt, pești lungi de-oțel,
De vină cine-i că pescarul are
năvodul rupt și peștii-i fug din el?...
Stă Hiroshima și privește mută:
pescarul e în apă ca oricând
și ca oricând sudoarea-i pică-n boabe
și cearcăne-are apa tremurând.
Iar a oftat. De ce oftează omul?
se-ntreabă Hiroshima, tresărind...
și-acum din valuri se ridică luna
și jumătate-omul e de-argint...
și plasa lui târâtă înspre casă
e-o pânză de paing de-argint curat
și se întreabă iarași Hiroshima:
De ce-a oftat? De ce? De ce-a oftat?
Nici un cuvânt. Cu marea stând în față
înveți să taci întruna, an de an...
Că ești --- oftatul doar îți amintește...
E scump cuvântul pentru cel sărman.
Tu, noapte blândă, ce întinzi o plasă
de stele pe muncita lume, noapte
liniștitoare-a trupurilor, soră
ce faci din vaietele zilei șoapte
te-apropie... Acuma ca să vadă,
se-nalță Hiroshima-n raza lunii
și se oprește pe cetatea veche
cu umbrele rotindu-și mut păunii.
Umbre și oameni. Zgomotele zilei
ce, înainte de-a pieri, cresc încă.
Umbre și oameni. Umbre gârbovite
ce poartă în spinarea lor o stâncă.
Bătrânii din aziluri... se întorc
la casa care nu-i a lor, pustie,
ținându-se de mâini cum fac copiii
speriați și muți, fără copilărie.
Trist, Hiroshima își întoarce capul.
Umbre și oameni. Oameni înhămați,
trăgându-și ricșele de plumb spre grajduri
pe jumătate morți și dezbrăcați.
Roți ce-amețesc, roți, umbre iuți de roți,
roți de mașini --- lung fulger diavolesc
ce-și râd de goana bietului om-cal
și pâinea de la gură i-o răpesc...
Amurgu-și țese umbrele grăbit.
Lungi umbre de-oameni-umbre. Umbre-adânci
de case nalte, umbre de cutii
de lemn în care te târăști pe brânci...
Albastră seară... Templele lucesc
cu solzi de-aurării și lac roșcat.
Surd vuiet de uzine, mări închise...
Privește-adânc orașul nemișcat.
Dar cine trece podul curcubeu
ce-n mare salbe viorii aruncă?
De-abia se mișcă... Hiroshima-l vede:
Nici azi bătrânul n-a gasit de muncă!
Cresc stele-n apă... Tremură tăcute...
când n-ai mâncat, ce chin e să le vezi...
O transparentă farfurie-i apa
cu mii și mii de boabe de orez.
Vino, -l îndeamnă apa... Tainic, șoapte
de el doar auzite. Șoapte... --- Vino...
Noapte de august... ape cu sirene...
Se smulge-ncet bătrânul. --- Nu, Lumino,
spre tine-mi trag povara, zi de mâine...
Pași depărtându-se... om fără vatră...
Harfe-ale foamei, coaste străvezii,
întindeți-vă-acum pe-un prag de piatră!...
Privește către stele muncitorul
bătrân, zăcând pe patu-i de granit
cu pumnii descărnați, e-un zeu de fildeș
de lumi făuritor și părăsit...
Se-ntoarnă spre Zeița-Stea. Din pipă
trei nori albaștri-i dă. Tușește-ncet...
E haina-i șah de petece, sub cerul
De stele-nmiresmat ca un buchet.
Nisip de oameni curge din uzine...
se trag obloane, scrâșnete de fier...
și negustorul întorcându-și cheia
cu grijă-o ia ca pe un giuvaer...
poezie celebră
de
Eugen Jebeleanu
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice