Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Am început acest roman într-o zi de noiembrie
Copilaria este timpul altei dimensiuni, o țară inventată din tot ce e desăvârșit.
Ce poate fi mai desăvârșit dacă nu divinitatea?
Îmi amintesc că eram copil odată. Atât.
Copilaria mi se derulează în ochii minții ca o lume în care îmi rescriu timpul;
era vremea când mi se deschideau toate ușile: cele reale și cele ireale.
Toate erau dragoste, blândețe, afecțiune și bunătate;
iarna găseam brad în pragul lor și povești din tinerețile părinților și bunicilor.
Am început acest roman într-o zi de noiembrie
și probabil îl voi termina cu un sentiment de melancolie
într-o iarnă cu ninsori pe măsura cireșilor înfloriți
pe care i-am măsurat cu cele mai frumoase lucruri copilărești
ale îngerilor nevăzuți și neauziți.
Pentru a recupera vârsta crudă a acelor ani
e nevoie de o primăvară inventată pe coada
unui zmeu de hârtie, e nevoie de altfel de timp.
Iar dacă-l inventez, mă întorc numai prin amintiri
și nu aș supraviețui melancoliilor.
Copilăria ți se pare lungă numai dacă o reinventezi în fiecare zi.
Există momente când vreau să recuperez trecutul
inocent al zilelor de altădată, dar emoția e prea mare,
melancoliile îmi pot simți lacrima într-un suspin tăcut.
Nimic nu a supraviețuit timpului.
Când i-am înțeles semnificația îmi trecuse deja copilăria.
De atunci am învățat să nu mai plâng din nimicuri.
Am avut vreme în care a trebuit să vorbesc doar cu mine
și m-am gândit că singura modalitate de a găsi fericirea este să nu o caut,
că va veni prin una din ușile copilăriei.
Se poate să fi rămas deschisă cu pragul înspre mine.
Am încredere în oameni dintr-un motiv rațional,
că nu trebuie să mă împotrivesc vieții, destinului.
Nimic nu supraviețuiește efemerului.
Timpul e o continuă frământare a universului,
universul e o inimă mare prin care trece timpul.
Ca să-l înțelegi, stai față în față cu el, vorbești despre tine cu el
și așa poți recupera o parte din clipe sub forma amintirilor.
Durere, veșnică durere e umbra infinitului cuibărită
în inima de om sub forma singurătății; durere,
veșnică durere este gândul că inima își găsește sfârșitul repede
în celelalte gânduri împletite cu insomnii în alb-negru.
Am îndrăznit să fiu copil - mi-am făcut adăpost din credință,
să mă afund în ea într-o încăpere abstractă pentru a-mi închide adâncurile inimii.
poezie
de
Camelia Oprița
din
Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă și suflet
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice