Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Unsprezece elegii mai târziu
Iată cum anotimpul ne întâmpină cu semnele aducerii aminte ;
suntem două umbre bântuite de nostalgii.
Sentimentul nedezlipit de aripi s-a stins
și ne-au unit două părți asimetrice într-o frunză de piatră,
rămânând în așteptarea zborului din elegie ;
poate cel mai îndepărtat timp pe care l-am atins vreodată.
Fluxul toamnei golește aleea trecătorilor cu frunțile plecate
și număr băncile pustii ale celor ce s-au despărțit.
Urmez calea frunzelor, scufundându-mă în gânduri,
fără putință de îmbrățișare, mereu trăită de altcineva.
Urc din gânduri, bătut de visuri,
scuturându-mi noaptea de nesomn ;
umerii îmi sunt de gheață și nu au nici măcar prezent.
Străbat un spațiu îngrădit de artere necurgătoare de viață,
refuzând toamna care-și caută orbita în respirația noastră ;
exist și exiști atâta vreme cât ne adăpostim unul în celălalt.
Nu ți-am vorbit despre sentimente,
n- am fost niciodată fericit pentru că mi-am amânat fericirea.
Când ți-am văzut zâmbetul ca pe un fluture pătat de soare,
am devenit aer și m-am lipit de zborul tău
ca de o durere dulce de care nu mă pot despărți.
Am adormit pe genunchii tăi și te-am visat copilă.
Brațele tale urcară prin ruinele nopților mele,
înlocuindu-mi mâinile cu două aripi în numele zborului.
Am zburat împreună deasupra ninsorilor
care nu străbătuseră încă iernile pământului ;
eram două umbre absorbindu-se una pe cealaltă.
Aleseserăm totul pentru a îmbrățișa totul în numele apelor,
amestecându-ne până la sânge ca două fluvii de păsări.
Și iată-ne curgând din ploi într-un singur trup.
Frunza de piatră se înălță în starea de frunză,
zvârlindu-se în trupul copacului ;
curge din ea timpul îndepărtat pe care l-am atins vreodată,
curgem ca două ape sprijinindu-ne una de cealaltă
ca de propria matcă.
Am curs unul în celălalt, bătuți de arșiță și de furtuni ;
am urcat, am coborât și am urcat din nou
răniți din dragoste de viață până am luat înfățisarea
pământurilor călătoare în vânt.
Oasele ni s-au albit în iernile care ne-au pătruns
și ne pătrund și azi
în numele timpului,
în numele pământului.
Dacă a existat cu adevărat Dumnezeu,
m-am închinat dinaintea ta în numele fericirii.
Dacă n-a existat Dumnezeu, te-am creat ca pe o zeiță
cu chip de suflet și m-am închinat dinaintea ta
în numele mamei,
în numele nopților înduioșate de glasul ei,
în numele divinității.
poezie
de
Ștefan Radu Mușat
din
Boema, dec. 2017
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice