Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Cântecul lebedei
Sunt ecoul ideii emise cândva...
În armonie precede cuvântul creației,
Taina ei învinge orice formă de înțelegere a mea.
Din țărână fost-am crescut, modelat
Pe calapodul ideii divine - sunt cântec unic!
Azi încă simt urmele degetelor pe trup,
Simt mâna arhitectului cum a modelat lutul
În care a fost însămânțat sufletul meu;
Și cât de frumoasă a fost melodia nașterii mele!
Încă se aude ecoul ei...
Azi am simțit uitarea.
Uitarea mă împinge mereu înainte...
Chiar ea să fie marea trădare din mine?
Acum am înțeles, e mult mai clar:
Uităm că suntem muritori și pierdem prezentul.
Și iară simt acea mână peste trupul meu mereu grăbit
În traversarea-i către ceva necunoscut.
Dar dacă azi mâna a venit să culeagă recolta?
Vai ce păcat că învăț să cânt ca o lebădă,
Tocmai acum când văd curcubeul peste lacul plin de nuferi!
Și încă simt degetele pe trupul meu cum cântă,
Cântă melodia vieții mele-n spre amurg.
Și se aude ecoul ideii emise cândva,
Cum se pierde-n uitare,
Cu o mână întinsă spre scara timpului...
Scară prinsă la capete în vârtejuri halucinante:
Primul o consumă, celălt o naște din nou,
Alergându-se în neștire prin spațiu.
În timp ce lutul meu se preface-n țărână,
Încerc să mă agăț de scară, dar nu e palpabilă.
Fost-am oare o idee, sau am fost cândva?
poezie
de
Florin Armangic
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice