De ce mă consider un mare poet
Încet își întinge degetele de fildeș
Bătrânul schivnic, în floarea de colț...
Din ea se înalță albastru fum de tămâie
Și cade o ploaie cernită prin bolți.
Nu, nu sunt eu, dar cine cântă
Cu glasul zdrobit peste zodia de-argint?
Cu glas ventriloc, cu voce de sfântă,
Cu-n pic de mercur peste măsura de-absint?
Dar cine-ar spune oare-nfiorat
Că nu las eu tot ce-i mai bun în mine?
Se va prelinge neutrinul curentat
Către mai bune continente, ori caline.
Și de va fi să-not sincron,
Cu pulberea neliniștii aură,
Și fuga iepurelui e doar oximoron,
Căci sângele din rana lui se scurge-n gură.
Și iar mereu, mereu îndeamnă
Căci nici măcar nu curge pașnic
Ca totul tot să fie luat în seamă
Și într-un fel să sune strașnic.
Așa e, doar v-am păcălit
Nu, nu-s poet, sunt cel mai mare,
Sunt cel mai mare exhibiționist!
|
Module dinamice