Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
De vorbă cu moartea
Era într-o noapte înstelată,
Stăteam pe-o bancă în cimitir.
O doamnă, în negru îmbracată,
Mă întreabă de ce oare eu mă mir.
Mă uit la ea, o studiez si o privesc,
Ca dintr-un vis, odată mă trezesc.
Și nu-i răspund, dar mă gândesc,
De ce eu oare trebuie să-i vorbesc?
Și grabnic, gândul meu îmi zboară
La moartea ce mă caută iară.
Și-mi zic în gând, cu vocea tremurată,
O! cât de frumoasă ești tu doamnă îmbrăcată.
Se uită lung la mine, acum și tace,
De parcă ar vrea, în grabă, să mă înhațe.
Cu măna întinsă spre mine tremurând,
M-ar vrea acolo, lângă ea, în mormânt.
O! moarte cât de neagră și urâtă ești,
De ce la tine atât de tânăr mă dorești?
Te rog, fă-ți milă și mă lasă să trăiesc,
Și vino să mă iei atunci când eu îmbătrânesc.
La tine în fiecare zi tu iei
Bărbați, bătrâni, copii și chiar femei.
Dar de odată zorii zilei se ivesc,
Din visul negru și urât eu mă trezesc.
poezie
de
Dorel Marin
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice