Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Gândul, nu gândirea
Mă duc pe gănd în Univers, m-așez pe corn în Andromaca
mă tot socot să pun de un vrej, s-aduc acasă vaca.
De unde-n gând atâta energie?
Că nu-i blindaj care să-l țină legat de tâmplă, încătușat.
Străbate tot, se naște-n depărtări, sfidează timpul, te transpune
oriunde vrei și nu apune.
Particulă elementară născută-n ciclotron uman, fără efort și legi elucidate,
arată lumii căt de sus ne-am cățărat, în evoluție, pe cracă.
Mă tot gândesc, și nu e gând, căci ceasul îl tot bate, ce bob s-aleg
să nu scap vaca, ce-a inundat cu aur, Andromaca.
Se mișcă biții prin mașini, te duc din cască-n cască,
îți mută chipul pe Pământ, dar nu e dintrodată.
Se-npotmolesc la greu, se pierd când tună,
și-artă timp acasă când se-adună.
Departe de-a fi gând, e imitația prin care
materia se scurge la mare depărtare.
Vă las un pic, mă-ntorc pe Andromaca
să stau pe corn, să nu mă uite vaca.
Si-atunci, să fie gândul, un vârf de energie, vecină cu nimicul,
ce-apare unde vrei în clipa născocirii, în zona de idei?
În minte, zice omul, concept nedeslușit, rămas să-și spună taina,
căci timpul nu-i finit.
Bogată-i Andromaca! Acolo nu-i oțel, cel care suge aur, nu e orice...
La unii, aleși, cu har pecetluiți, o minte înobilată
îi pune-n dreapta cinstei, conducători de gloată.
Se bucură omenirea, cu duh îi socotesc, iar simpla lor prezență
pe muți îi oblojesc.
Gând, minte, duh
nu mișcă acul la cântar, sau poate că-l adie, nu pot să am habar.
Le ducem fiecare, sunt tinere, și-s mari și pline de vigoare,
tot energii rîmân în ultima suflare.
Nu știu ce fac, rămân, migrează, dăinuiesc, este enigma vieții
la ființe ce gândesc.
Așa-mi doresc când va fi gata, să stau pe gănd în Adromaca.
poezie
de
Tudor Iancu
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice