Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Martie 4
E atâta lume împrejur
cândva mai mult cu o mie,
o pală searbădă dădu
muție și mânie.
Nu știu ce-a fost
că n-am avut tărie
să fiu stăpânul
minutului din glie.
Se unduia pământul
ca apa la potop
și pendulau copacii
ca grâul cel necopt.
Lumini străluce
flambau până-n văzduh
căci supura planeta
cuprinsă de năduh.
Sulfuri buboase te loveau
din neguri deversate,
puțea pucios, iar împrejur
era un sloi de gheață.
Mugește solul gutural
și zgomote de grotă
bufnesc în minte și timpan
natura se revoltă.
Nechează caii,
coioții buimăcesc
iar bufnița precede
prăpădul omenesc.
Se adună case în moloz
morminte neplătite,
acopăr oameni cerșetori
și neamuri înstărite.
N-alege știință
sau om neinstruit,
cum nu contează rândul
venirii la trăit.
Și dintr-o dată, baltă
tăcere de mormânt.
Se acoperă trecutul,
pe locul zgâlțâit
natura se așează
la locu-i, hodinit.
E atâta lume împrejur
și toate reânvie,
se așează fașă peste tun
și-n case bucurie.
Așa este uitarea
balsam vindecător
pe rana omenirii
în mersul trecător.
Se învârte existența,
și-un ciclu viitor
se-inoadă cu trecutul,
aleargă în tandem,
e paradoxul vieții
de care eu mă tem.
poezie
de
Tudor Iancu
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice