Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Chemarea viorii
A luat cu sine o vioară și a urcat in vârf de munte;
Acolo unde numai vântul si vulturii puteau s-asculte.
Și-a început să plângă-arcușul; să geamă lemnul din vioară
Iar strunele plângeau și ele; și-au plâns o zi, și-au plâns o seară,
Apoi, venit-au de-au plâns norii și ceru-ntreg plângea cu stele
Pe corzi, arcușul se-nconvoaie; știa de dorurile-i grele!
Pe trup de stânci, pietrișu-ncepe încet-încet a tremura
Ca dup-un timp, nebun, sălbatec, în crunt șuvoi a-aluneca!
Prelungul plânset al viorii ia ceru-n piept și îl despică;
Vârtej de of și ne-mplinire spre neagra gaură ridică.
Plângea în strunele-i chemarea iubirii încă ne-mplinite,
Plângea-n arcușul ei visarea și frica marilor ispite!
Plângea tot ce se putea plânge... și dor și depărtarea grea;
Iar tot acest mănunchi de plânset ajunse-ntr-un sfârșit la ea.
Ecoul a purtat cântarea și peste munți... și peste mare!
La ceas de taină și hodină, prea brusc trezind-o din visare.
Deschise ochii tulburată de forța cruntă a naturii;
C-un gest de spaimă își ascunse sub larga pânz-a iei nurii
Apoi, mirată de ce-aude sări ca arsă în picioare;
Ce pare aprigă furtună, la ea e aprigă chemare!
Nu alerga! Plutea; pe trăsnet, pe picăturile de ploaie;
Prin păr, pe față și pe trupu-i, străluce-n fulgere, șiroaie.
Cămașa-i se lipi de trup... iar vântu-i dezgolise nurii;
Frumosu-i zâmbet înflorise pe mai frumosu-i colț al gurii.
Privirea-i luminează drumul; se roag-aprins la cele sfinte
Iar ruga, dorul și iubirea îi dau puteri nebănuite!
Zărește stânca! Iar pe ea, un zeu; ce ține în arcușul său furtuna!
Deasupra sa, străluce insăși Luna. Și-i pare-un sfânt; mai mult: un Dumnezeu!
Din departări veni-ntr-un suflet spre-a-l asculta; spre a-l vedea!
Căci plânsul lui durea-n făptur-ai; prin ochii lui, plângea chiar ea!
Potop și Lună plină, deopotrivă? Nicicând nu s-a văzut așa ceva!
Sunt sufletele celor doi; ce strigă! Ce-ascund dorință! Dorul de-a se-avea!
Din colțurosul vârf al negrei stânci, privi în jos; și-n crunta sa privire
Ce îi trăda simțirile adânci, zvâcni precum un fulger... o sclipire
Căci o văzu; simți și moleșeala când, fără veste-n mâini, s-a frânt vioara!
Un ultim trăsnet! Șarpe de lumină-l încolăci pe neagra, recea, stâncă!
Iar vântul spulberă a sa cenușă! În urmă... doar o liniște adâncă!
De mii de ani, în fiecare seară, cu lună plină, pe aceeași stâncă,
De mii de ani tot plânge-a sa vioară și dorul și durerea lui adâncă!
De mii de ani, în fiecare seară! Dar parcă s-ar vedea întâia oară!
La baza stâncii ce îți dă fiori, cad lacrimi de fecioară pe... maldăr de viori!
poezie
de
Ovidiu Donisă
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice