Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Vânătoarea
Departe, în codru, un corn sună iară'; printre brazi, cornul Lunii va apare curând,
Câinii încă aleargă pe urme de fiară, urmați de hăitașii strigând!
Tot codrul răsună de vuietul aprig și fiare - tot felul - apar năucite;
Îns-acei vânători cu arme și arcuri, le lasă să treacă-nainte!
Dar vai! Deodată, de niciunde, apare o fiară... nu e fiară de rând;
Un mistreț fioros! O urâtă-arătare se-ndreaptă spre ei alergând.
Copita-i când calcă, pământul răscoală iar colții rup totul de sus până jos;
Copac de-i apare în față-l doboară; și vine turbat... fioros.
Din cale-i aleargă orice vietate ce viața dorește a o mai trăi...
Iar el... vine! Vine cu gânduri de moarte spre cei ce odihna-i răpi!
Un câine mai brav, înainte-i se-oprește și -ncearcă pe el de a tăbărî
Însă porcul mistreț, nici măcar nu-l privește; îl zdrobi sub copite... și îl omorî!
La scena aceasta, prea plină de groază, cu privirea turbată, plin de sânge pe rât,
Mistrețul le pare ca fiind o piază de pe-o altă lume, la ei coborât!
Mai aleargă puțin, apoi se oprește, se uită în juru-i cu ochi ca de foc,
Se învârte în cerc... ce urât grohăieste, văzând că scăpare nu are deloc!
Și în timp ce se plimbă ca un leu fioros în cușca ce-l ține ostatec,
Mistrețul cu colți de argint, nu de os, aruncă priviri de sălbatec!
Iar când vânătorii se-apropie de el, se oprește și zvâcnește 'nainte;
Este vai de acel ce în față îi stă... că-l rupe și-l călcă-n copite.
O pușcă trosni! Și mistrețul atins, se clatină... grohăie... cade;
Apoi se ridică... de durere cuprins împarte prin oameni iar moarte!
Să-l vezi pe mistreț de durere turbat căci glonțul n-atinse prea bine-a sa țintă
Cum sfârtecă-n colții de-un argint-sângerat; dar goana-i oprește... un nou foc de flintă!
Un foc... bine tras; căci mistrețul se-oprește. Buimăcit, cade-n rât... și se zvârcolește...
Iar colții săi duri de argint se tocesc; și duhuri de-ai Morții pretutindeni pândesc!
Vânătorii se-apropie de dânsul, încet, să vadă de-i mort ori trăiește
Insă porcul mistreț, cu gloanțele-n piept, țărâna pădurii-nroșește.
Deodată, un răget... un răget grotesc din pieptu-i de fiară se-aude...
De parcă ar spune:,,-Eu încă trăiesc!"... și-n adâncuri de suflet pătrunde...
Apoi, după două sau trei zvârcoliri, se lasă pe-o rână... încetul;
Iar rodul acela, a două ochiri, îi scaldă în sânge tot pieptul!
Cu un ultim efort, fără vlagă într-însul în pământ puse colțul... să se-aburce-ncercă
Dar efortul acesta, e fatal pentru dânsul... și privirea-i de foc... deodată-ngheță!
Urale și tobe se aud deopotrivă;
E semn de izbândă... torțe-n mâini s-au aprins!
Ființa umană e atât de naivă;
Nu Omul, ci Moartea din nou a învins!
poezie
de
Ovidiu Donisă
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice