Clic în câmp, apoi CTRL+C pentru a copia codul HTML
Legământul tăcerii
Ceva se rupsese în el dintr-odată
când tot ce iubise plecase-ntr-o lume
în care dusese, din el, o bucată,
o parte din suflet, pustiu fără nume.
Un nor peste ochii sclipind a durere,
făcea ca privirea-i albastră să pară
o mare cu valuri ce-aruncă tăcere
pe țărmul cu visul ce-așteaptă să moară.
Plecase departe-ntr-un colț de pădure,
trăind ca un pustnic, ducându-și amarul
în gânduri cumplite, venite să-l fure
din lumea în care-și cioplise altarul.
Făcuse-o căsuță din lut și nuiele,
din trunchiuri căzute în ruperi de vânt,
târându-se-n viață din roadele-acele
ce ies când, din ceruri, cad ploi pe pământ.
Muncea în tăcere, lăsase cuvântul
din vremea în care cu oameni trăia,
doar noaptea-și uita, uneori, legământul,
când ruga, spre ceruri, în șoaptă-și urca.
poezie
de
Daniel Vișan-Dimitriu
cadru cu linie simplă
cadru cu linie întreruptă
cadru cu linie punctată
cadru cu linie dublă
cadru cu linie canelată
cadru cu linie reliefată
cadru coborât
cadru ridicat
fără cadru
albastru
verde
roșu
purpuriu
azuriu
auriu
argintiu
negru
|
Module dinamice